o las pe prietena mea, Crisa, să o facă. Sunt la al doilea bacalaureat în calitate de mamă și dacă prima dată a fost foarte bine știu că și de data asta va fi la fel. Eu voi fi alături de Luca așa cum am fost de fiecare dată, susținându-l și repetându-i că nu e singur. Desigur, nu pot trece cu vederea anul greu pe care l-am parcurs, fiecare în felul său, așa cum nu voi uita niciodată cum ne-am adunat unul lângă altul pentru a ne susține reciproc.
Sănătoși să fim pentru că le aranjăm noi cumva pe toate!
Cred că cel mai acut sentiment în viața unui om e vina. Știți voi, vina aia pe care nu o recunoști în fața celorlalți, că deh, orgoliul, ci vina care te adulmecă din oglinda personală.
Vina că nu ai fost mai afectuos, mai răbdător, mai înțelegător, mai calm…
Și vine seara asta dinaintea unui examen greu. Că e greu, putem să ne dăm noi și cu fundul de pământ. Greu pentru un copil care nu se mai crede copil, dar el tot pe-acolo jonglează, pe la copilăria care nu a cuprins toată joaca posibilă. Greu pentru părintele care nu a știut sau nu a dat importanță mare copilăriei.
Vina, da-r-ar naiba în ea! Vina că nu ai fost ceea ce se numește azi un părinte minunat, fiindcă și tu ai avut minusuri, sechele, tembelisme, draci.
Pe de altă parte, tocmai pentru că vina asta e prezentă în mine acum, cred că ea, copilul, e un om puternic, un viitor adult sigur, educat, empatic, pregătit să trăiască independent. Căci examenul ăsta, bacalaureatul, cam asta semnifică: „Ia de-aici, viață, pașaportul pentru independență!” Bun, nebun, colorat, halucinant, stupefiant.
Vă îmbrățișez pe toți cei care veți vedea pașaportul copiilor voștri pentru independență. E unul verde, sunt sigură, că viețile lor sunt mai bune decât ale noastre, au limpezime și curaj.
Aripi întinse și elan să aibă, dragii de ei dragi! Și aterizare lină.
