Am ajuns acasă. De parcă nu era suficientă pâcla din sufletul meu, ploaia torențială care m-a însoțit tot drumul, ploaie care curgea pe parbrizul autocarului, dar și în interiorul lui s-a transformat după amiază într-o ninsoare apoasă, grea, neprietenoasă complet. De la 30 de grade zău dacă pot simți altceva.
Da, e multă curățenie pe care ninsoarea asta o aduce doar că, eu știu că e și multă mizerie pe care o acoperă. Deci, doar o falsă impresie.
Ninge! În nici douăzeci și patru de ore gradele s-au topit ca un fum.
Însă cum nu am ce face fiind pusă în fața faptului împlinit, am luat lucrurile ca atare, încercând a le face suportabile. Și cum pot face asta? Rememorând întâmplările din zilele trecute, cele care mi-au adus o stare de bine, o relaxare, un respiro.
Dacă ieri, pe vremea asta, eram trecută de toate filtrele de la granița israelită, astăzi sunt în fața calculatorului de acasă, plină de sentimente pe care greu le stăpânesc. E o furtună de sentimente de care nu sunt străină doar că de data asta există elemente noi.
Da, știu, sună ca un ping-pong între noi, aici referindu-mă la mine și prietena mea, însă tot ceea ce se rostește este real.
E prea devreme.
Sentimentele sunt năuce, nu știu unde să se așeze.
S-au întâmplat prea multe într-un timp atât de scurt.
Atât de multă informație!
Atât de multă imagine!
Atât de mult nou!
E nevoie de timp pentru a înțelege, prelucra, așeza. Însă nu disper, există momentul prielnic pentru asta eu trebuind a avea răbdare să se petreacă.
Ori dacă eu nu am răbdare, cine poate avea?
Le iau pe rând și le analizez, cataloghez, etichetez. Și e bine pentru că, foarte bine, puteau să nu existe. Ori, asta chiar că era ceva grav!
Gabi, sunt fericită că am reușit să creăm această stare, că prietenia noastră este una care a rezistat timpului, că atunci când ne întâlnim ne este bine, foarte bine! Ori asta spune ceva despre noi.
Avem motive să fim fericite. Cu adevărat!
