Acu’ doi ani, tot pe 8 octombrie, la ora șase dimineața, telefonul a sunat și viața s-a împărțit în „înainte” și „după”.
Mi s-a spus că ai plecat. Atât.
Două zile — atât a durat totul. Pe 6 ai făcut accidentul vascular, la prânz ai intrat în comă, iar pe 8 ai plecat. Prea repede ca să pot înțelege, prea brusc ca să pot reacționa. Ni s-a spus atunci că doar o minune te-ar fi putut aduce înapoi, dar chiar și atunci, viața ta ar fi fost legată de suferință. N-a fost să fie.
Am intrat într-un vârtej de durere și de treburi practice, de decizii și despărțiri. Apoi m-am prăbușit și eu, bolnavă, pierdută între lumi. Nu știam în ce m-am afundat, nici de ce. Dar timpul, așa crud cum e, nu s-a oprit. Luca era atunci în clasa a douăsprezecea — un an plin de presiune, examene și visuri. Și eu știam că trebuie să merg mai departe pentru el, pentru noi.
Au trecut doi ani.
Luca e acum student în anul doi, integralist, cu note mari, cu visuri tot mai clare. Nu știu dacă va primi bursa pe care o merită, dar știu cât de mult a muncit. M-am regrupat, cum am putut. În viața mea au intrat oameni buni, care mi-au oferit încredere și sens. Lucrul cu copiii lor mi-a readus bucuria de a dărui și m-a ținut ancorată în viață.
Relația cu părinții tăi a rămas fragilă, tensionată. Luca nu mai vrea să meargă des acolo, și nu-l pot forța. Îl las să aleagă, pentru că știu cât l-a durut tot ce s-a spus.
Știu, știi și tu, cu ce m-ai lăsat. Cu goluri, cu adevăruri ascunse, cu întrebări fără răspuns. Dar timpul, încet-încet, le așază pe toate. Mi-e doar atât de greu că nu ești aici să-l vezi pe fiul nostru devenind bărbat — un tânăr excepțional, cald, ambițios, cu sufletul mare. Sunt convinsă că ai fi fost mândru. Poate, cine știe, dacă ai fi rămas, lucrurile s-ar fi așezat altfel între noi. Dar nu pot decât să mă uit la prezent și să mulțumesc pentru ce a rămas.
Anul acesta a fost din nou greu. După ce Cristi s-a îmbolnăvit și a plecat și el, viața s-a strâns și mai mult în jurul meu și al mamei. Acum suntem trei văduve — eu, sora mea și mama. Un cerc de femei care au pierdut, dar care merg înainte, fiecare în felul ei. Am preluat și din sarcinile lui Cristi, deși simt că abia duc ce am deja. Dar știu că, în timp, și asta se va așeza.
Răzvan e bine, acolo, în Marea Britanie. A avut și el un an dificil, două operații, dar e puternic. Am fost aproape de el, așa cum voi fi mereu. Iar la sfârșitul acestui an, pentru prima dată, vom petrece Crăciunul și Anul Nou împreună, departe de casă — eu, Luca și prietena lui. Un început nou, o lumină mică într-un altfel de decembrie.
Și tu? Sper că ești bine, oriunde ai fi. Că ești în lumină și liniște. Că, dacă nu veghezi asupra mea, măcar asupra lui Luca o faci — să-l ocrotești de tot ce e greu.
Mi-e dor de tine. Așa, simplu. Mi-e dor.
