Despre suferințe închipuite, sindromul impostorului și o carte care mi-a răsturnat oglinda
Ce faci când îți dai seama că o parte din suferința ta e doar un personaj bine jucat? Că durerea nu te definește, ci doar te sabotează în tăcere, elegant, aproape tandru?
Am citit „Minunate nerozii” a lui Theodore Dalrymple pentru că a venit ca recomandare dinspre un om la care țin din mai multe unghiuri, unul foarte important fiind cel livresc. E adevarat că recomandarea asta a venit dupa un dialog pe care l-am avut eu aflându-mă într-o perioadă în care simțeam nevoia unei confirmări. Adevărul e că nu știam ce speram să găsesc în ea – poate un argument subtil că sunt pe drumul cel bun, poate o validare a introspecției mele, mai ales ca prietena mea nu o citise așteptând o recenzie de la mine. În schimb, am găsit o oglindă tăioasă. Una care nu minte și nici nu cruță.
Dalrymple – medic psihiatru și scriitor britanic – scrie cu o luciditate pe care o poți iubi sau detesta, dar care nu-ți permite să rămâi indiferent. Cartea e un șir de reflecții despre oameni, mai ales despre cei care și-au făcut din suferință o identitate, din dramă – scut, și din autoînșelare – sistem de operare. Și da, pe alocuri m-am regăsit dureros de clar.
Am crescut cu o durere mută, care nu avea un nume concret, dar îmi colora toate relațiile și toate reușitele. Sindromul impostorului n-a fost o noțiune abstractă pentru mine, ci un mod de a merge prin viață: încordată, precaută, mereu cu impresia că „mă vor prinde”, că sunt doar o mască bine pusă. Așa că, la un moment dat, am căutat răspunsuri. Am fost la terapie, am vorbit cu psihiatri – nu pentru că „nu eram bine”, ci pentru că simțeam că port în mine o poveste care nu mai are loc între coaste.
Iar Dalrymple mi-a spus, fără să mi se adreseze direct: e posibil ca suferința ta să fie parțial o construcție. E posibil să te fi agățat de ea nu pentru că n-ai avut de ales, ci pentru că ai învățat, cândva, că astfel meriți atenție. Că a fi fragil e mai acceptabil decât a fi mediocru. Că drama te face interesant(ă).
Șocul cel mai mare însă a venit din felul în care autorul îl aduce pe Shakespeare în ecuație. Regele Lear, mai ales, e omniprezent în paginile cărții. Lear, regele care confundă lingușirea cu iubirea, care se prăbușește în propria orbire, devine simbolul unei umanități care își pierde busola emoțională și morală. Și am realizat: cât din ceea ce trăiesc e real și cât e doar expresia unei povești în care m-am pierdut cu bună știință?
Cartea nu e blândă. Nu te ține de mână. Dar nici nu te umilește. Te provoacă, te obligă să te întrebi: cine sunt dincolo de povestea pe care mi-o spun despre mine?
Eu încă nu am un răspuns complet. Dar am luat aminte, cu ajutorul acestor pagini, că a te scutura de iluzii poate fi o formă de vindecare. Că uneori, normalitatea e mai valoroasă decât originalitatea suferindă. Și că Shakespeare încă știe mai multe despre noi decât orice manual modern de psihologie.
