Cele câteva zile pe care le-am petrecut departe de casă au fost minunate însă cum totul se termină astăzi m-am întors acasă. Drumul de la Baia Mare până aici e unul destul de solicitant iar faptul că l-am parcurs singură după atât de mult timp i-a dat altă perspectivă.
În cei peste trei sute de kilometri s-au înșirat o multitudine de serpentine, oameni care ieșeau de la slujbe, biserici din care răzbăteau cântece specifice, case mândre, gospodării care se încadrau perfect în definiția din dicționar. Vremea a fost una foarte caldă, aerul condiționat fiind necesar nu mereu însă în reprize destul de dese. Nu sunt prietenă cu aerul condiționat, starea sănătății mele fiind una care dictează conduita. Însă setat la o temperatură adecvată e suportabil până și pentru mine.
Peisajul este de vis, natura iubind oamenii din zona. Sunt momente când frumusețea este copleșitoare!
Totul este perfect mai puțin fluiditatea traficului, în anumite puncte formându-se blocaje. Zeci de mașini se întind formând șerpi uriași cu solzi multicolori. Pe mine m-a afectat acest lucru pentru că imobilizarea în scaunul mașinii a sporit durerea pe care o am, știut fiind că Zona Zoster (cu care tocmai m-am pricopsit) e o afecțiune foarte dureroasă. La ce stres am avut în ultima perioadă nici nu-i de mirare că s-a arătat.
Nu doar eu dintre participanții la trafic, evident, eram cu o afecțiune medicală însă pe lângă noi mai erau copiii mici prinși în scaunele lor ori mașinile în care bagajele erau așa de numeroase că nu mai permiteau călătorilor confortul necesar. Fiecare după posibilități.
Mi-au trebuit șapte ore și douăzeci de minute pentru a ajunge acasă însă am dus cu bine călătoria. Ori dacă obiectivul a fost îndeplinit nimic nu mai contează.
