Uneori, cele mai simple zile — cele în care nu se întâmplă nimic spectaculos — ajung să ne arate cât de mult ne schimbăm fără să ne dăm seama. O vreme mohorâtă, o vizită la oftalmolog, un gând despre frig, o mică panică legată de un bilet de avion. Fragmente aparent mărunte, dar care, puse laolaltă, desenează harta unei stări. Așa a fost ziua mea de azi — o zi care mi-a spus, fără vorbe mari, că timpul are răbdare cu noi, dar nu ne iartă uitările.
Am constatat din nou cât de ușor mă înșel când vine vorba de vreme. Mi se pare mereu că toamnele se schimbă, că ploile sunt mai reci, că începuturile de octombrie nu mai sunt ce-au fost… și totuși, dacă privesc în urmă, e mereu la fel: umezeală, frunze lipite de asfalt, ceruri joase și acea lumină stinsă care nu mai promite nimic. Doar eu mă schimb, cred.
Azi am fost la oftalmolog. Verdictul e clar: ochelari de depărtare musai. Definitiv, fără scăpare. Nu mai merge să am o pereche care să le împace pe toate — cititul și privitul în zare. Mă înfioară puțin ideea, ca o recunoaștere în fața timpului, dar n-am încotro. În oglindă, am început să mă privesc cu o tandră ironie: „Uite, tu chiar porți doi ochelari acum.”
Afara nu mai plouă, dar frigul a rămas pe colțurile ferestrelor. În casă sunt douăzeci de grade, centrala pornește și se oprește, după chef. Eu, sub pătură, sunt bine. Am învățat să mă împac cu frigul. Cândva îmi era cel mai mare dușman — mă paraliza, mă făcea să tremur din oase. Acum, parcă m-am mai domolit. Poate de când am stat atunci, în zăpadă, cincisprezece ore, convinsă că nu mai scap. Poate frigul de atunci mi-a rescris rezistența. Sau poate doar m-am obișnuit cu mine, cea cu circulația periferică leneșă și insuficiența venoasă care tot urcă în grade, ca o glumă proastă a corpului.
Anii adună tot felul de ciudățenii. Dar le primesc. Cu ironie, uneori cu oboseală, alteori cu o ciudată duioșie.
Mâine merg din nou la copii — azi am fost și a fost minunat. Mă țin de ele, de zilele astea colorate cu râsete, cu lipici și hârtii. În douăsprezece zile plec la Gabi. Abia aștept. Azi am făcut check-in-ul și am crezut că mă ia cu leșin: am observat că n-am scris prenumele întreg. Când am văzut că schimbarea costă 756 de lei, mi s-a strâns pielea pe mine — doar ca să descopăr, două minute mai târziu, că era vorba de schimbarea întregului nume al pasagerului, altul decât cel inițial. Of!
Așa-s eu: atentă și visătoare în același timp, uneori în cea mai nepotrivită ordine.
Acum, înainte să sting lumina, mai citesc câteva pagini din Eva Luna. Și poate, cine știe, mă va lua somnul cu gândul că nu-i chiar rău să porți ochelari — poate doar înseamnă că înveți să vezi lumea altfel.
