🌙 Astăzi a fost una dintre acele zile în care totul pare să se risipească în aer, ca o ceață blândă pe care nu o poți prinde cu mâna. Am început dimineața pe fugă, încercând să rezolv probleme care nici măcar nu erau ale mele, ci ale surorii mele — și, fără să-mi dau seama, mi-am dăruit timpul acolo, printre hârtii și drumuri inutile.
Am ciugulit ceva în mașină, pe fugă, între două opriri, și m-am trezit din nou în oraș, încercând să închid cercul început dimineață. Când, în sfârșit, m-am întors acasă, m-am așezat la birou și am pregătit un material pentru plecarea din decembrie la Răzvan — ceva ce îmi cere răbdare și timp, ambele parcă rare în perioada asta.
Am deschis cartea Tatianei, dar n-am reușit să mă prind de poveste. Am înțeles că uneori nu e momentul potrivit și că e mai bine să lași lucrurile să vină singure. Așa că am alunecat, fără prea multă rezistență, în haosul scroll-ului inutil, apoi am pornit televizorul, doar ca să mai aud o voce în fundal.
După-amiază am încercat să mă uit la un film pe Netflix, dar nici acolo nu m-am regăsit. M-am băgat devreme în pat, pe la nouă, cu o oboseală care nu era neapărat fizică, ci una de sens. Am început o nouă carte — Eva Luna, de Isabel Allende — și mi-am promis că voi citi toată seria. Din când în când, am mai aruncat un ochi la Masterchef, dar totul s-a simțit ca un decor în care nu aveam chef să joc.
O lene dulce, o sfârșeală fără vină. Și poate că e firesc. Poate că trebuie să existe și astfel de zile, în care nu cucerești nimic, nu bifezi, nu reușești — ci doar exiști.
Vedem mâine ce-o mai fi. 🌙
