Duminica mea a început sub semnul absenței. Dimineața am mers la cimitir, la tata, ca într-un ritual al reîntâlnirii cu cineva care nu mai răspunde, dar care rămâne viu în fiecare gând. Apoi, alte drumuri m-au purtat prin cenușa acestei „nenorociri” cotidiene, care cere mereu rezolvări și consumă tăceri. La Dumbravă am trecut pe la mormântul unui om pe care l-am cunoscut bine, coleg odinioară, acum doar o amintire între cruci.
Am revenit acasă, obosită, și am încercat să mă adun printre pagini de carte și gânduri. Pe fugă, am pregătit o machetă pentru o doamnă din oraș și, mai târziu, am mers la spital. Acolo nu am făcut decât să aștept – și mi-am dat seama că poate asta știu să fac cel mai bine: să aștept. Și e greu, infinit de greu, să porți în tine neputința, să accepți ceea ce pare de neacceptat.
După toate acestea, am găsit un strop de bucurie în întâlnirea cu Piperuș, un motănel drag mie, pe care îl știu de când a apărut pe lume. Joaca lui sinceră mi-a adus un moment de respiro, o clipă de lumină.
Spre seară, am ieșit afară. Prieteni din Paradis și din Tel Aviv mi-au trimis fotografii cu eclipsa de lună, iar asta m-a împins să caut și eu pe cer minunea. Nu am văzut-o cum au văzut-o ei, dar am văzut-o. O lună roșie, ca o rană suspendată între stele. Am stat acolo, privind, și l-am îndemnat și pe Luca să facă același lucru: să fie martor.
Ziua s-a încheiat cu mine rătăcind prin casă, între o bucată de roșie, câteva pagini rămase din „Trupul sufletului” de Ludmila Ulițkaia, și întrebarea despre ce va urma după această vară copleșitoare. Nu sunt clarvăzătoare, nu am răspunsuri, dar simt oboseala strânsă în oase și în gânduri. Totuși, cartea aceasta, luată de la Humanitas Cişmigiu, îmbrățișează povești scurte într-o frumusețe aparte și mă lasă să închei ziua cu un fel de liniște.
Sub luna roșie, între trecut și prezent, între greutate și joacă, între moarte și cărți, așa s-a scris duminica mea.
