Astăzi am fost cu Luca la Iași, să punem la punct apartamentul în care va locui de la începutul anului universitar. Drumul mi-a prins bine — un răgaz după furtuna de zile în care am fost prinsă. În mașină, printre discuții serioase și planuri, Luca mi-a povestit despre un coleg nostim, care, din senin, în mijlocul conversațiilor, se oprește și spune simplu: miau. Am zâmbit și am început să despic firul onomatopeic în patru, să analizez cuvântul miau, cu vocala lui, semivocala și vibrația ce se leagă armonios.
Mai târziu, întoarsă în oraș, am mers la sora mea și m-am întâlnit cu Pipăruș. 🐈⬛ Câtă binefacere aduce prezența unei feline! Îți intră în viață cu pași moi și lasă urme adânci în inimă. M-am gândit și la întâlnirea de ieri, cu Luna — cea care a reușit să-mi aline nu doar mandibula mea scoasă din țâțâni, ci și sufletul obosit.
Așa mi-am dat seama că o pisică nu este doar un animal de companie. Este terapie. Este tihnă. Este acel miau care sparge monotonia și aduce zâmbetul înapoi pe chip. Dacă nu ai o pisică, poate că ar fi vremea să-ți iei una. Și, mai ales, cred că eu însămi ar trebui să fac pasul acesta.
