Dimineața a coborât peste paradis cu rouă argintie, cântec de cocoși și triluri plutind peste lac. Papura se unduia în lumina blândă, iar aerul răcoros îmbrățișa totul cu un fel de promisiune. Și totuși, chiar și aici, în tihna verde, treaba nu lipsește – micile îndatoriri gospodărești care dau sens vieții simple.
Apoi, m-am lăsat învăluită de albastrul piscinei. Nu intru niciodată în apă, dar îmi place să citesc lângă ea, să ridic privirea din pagini și să mă odihnesc în nuanța aceea limpede, binefăcătoare. Cartea de acum – Mașina de iubit cea sacră și profană de Iris Murdoch – m-a prins cu aceeași intensitate ca și celelalte scrieri ale ei. Printul nu e perfect, paginile sunt subțiri, dar povestea e mai puternică decât toate micile imperfecțiuni.
Spre seară, am pornit spre oraș, acolo unde dogoarea zilei încă se agăța de ziduri și străzi. Destinația: Observatorul Astronomic. Pentru prima dată am pășit în acel loc, modest și liniștit, unde știința devine poveste. Planetele erau așezate într-o ordine firească, explicate cu grijă, iar vitraliile cu corpuri cerești luminau spațiul ca niște ferestre spre necunoscut. Mi-am dat seama cât de greu e să cuprinzi hărțile cerului și cât de vastă e știința universului – dar tocmai asta e frumusețea: să înveți că învățarea nu se termină niciodată.
M-am gândit la copiii de la Rainbow. Cum ar fi pentru ei să vadă totul aici, să atingă cu ochii și mâinile povestea planetelor, să audă Big Bang-ul comprimat într-un singur an? Învățarea prin interactivitate deschide porți pe care nici manualele, nici explicațiile abstracte nu le pot deschide. Într-un astfel de loc, curiozitatea se aprinde, iar fascinația ține loc de definiții.
Înainte de vizită, ne-am oprit la un restaurant chinezesc – curat, frumos amenajat, cu mâncare gustoasă și simplă, servită cald, în boluri aburinde peste lumânări. Spre deosebire de experiența de ieri, totul avea aici un aer cald, generos, prietenos.
Seara s-a încheiat cu țânțarii neobosiți, pe care îi suport mai greu decât ar merita povestea asta să recunoască. Eu prefer să mă retrag în casă, în timp ce copiii, înarmați cu spray-urile lor de protecție, rămân nestingheriți în dialogul lor.
Mâine e vineri. Poate vom merge la Muzeul de Artă. Poate vom descoperi altceva. Dar ce știu sigur este că fiecare pas, fiecare experiență – fie că e o carte lângă piscină, fie că e o hartă a cerului – aduce cu sine o lecție. O dovadă că învățarea adevărată e mereu vie, fascinantă și plină de întrebări.
