Ce zi, Doamne, ce zi… Nici prin gând nu-mi trecea că astăzi Albăstrica o să plece de-acasă. Mașina mea. Renault-ul meu Megane. Prietena mea de drum, confesoarea mea, martora atâtor începuturi și sfârșituri. Dar iată că a venit și clipa aceea – inevitabilă, tăcută, în care un obiect devine trecut.
A fost o duminică altfel. Orașul părea încremenit, cu porți trase și fețe obosite. Toți vor bani, dar nimeni nu vrea să muncească, m-am gândit, în timp ce alergam după semnături și acte. Și totuși, în mijlocul haosului, am întâlnit un om bun. Îți mulțumesc, Egi, pentru toată disponibilitatea ta, pentru calmul tău, pentru felul tău atât de firesc și omenesc de a fi. Cu ajutorul tău, totul s-a legat.
După ce totul s-a încheiat și Albăstrica a plecat spre un alt început, am simțit nevoia să evadez. M-am întors acasă doar cât să iau cartea mea – Jane Eyre –, o sticlă de apă și un sandwich. Am fugit în grădina verilor mele, în locul acela în care liniștea se amestecă cu mirosul florilor de vară.
Cerul s-a acoperit de nori, dar eu am rămas. Am citit o oră și jumătate sub cerul plumburiu, printre miresme care păreau mai profunde tocmai pentru că soarele nu mai venea direct pe flori. Am cules un buchet și l-am dus acasă, ca pe o mângâiere.
Apoi, m-am apucat de machete. Lucrez la un tren – poate pentru că gândurile mele deja călătoresc. În fundal, o emisiune cu Marina Constantinescu. Ascult, nu mă uit. Nu pot – lucrez. Dar vocea ei îmi intră adânc în gânduri. Povestește cu pasiune, iar cei doi domni care o însoțesc tac. O ascultă. Așa cum am făcut și eu de atâtea ori în Albăstrica mea. Acolo am plâns, am strigat, am visat, am creat. Acolo am fost eu.
Mi-e greu să exprim în cuvinte câte amintiri s-au adunat între volanul acela și locul șoferului. Era locul în care durerea se putea scurge fără să fie judecată, în care ideile se rostogoleau în aer odată cu drumurile. Mașina aceea mi-a fost martoră, confidentă, refugiu.
Luca era mic. Răzvan era mare. Eu alergam între idei, între oameni, între emoții. Albăstrica mă ducea acolo unde trebuia să ajung. Știa drumul spre târguri, spre școli, spre locuri unde trimiteam machete, speranțe, proiecte. Știa și drumurile secrete, cele către mine însămi.
Acum a plecat. La Constanța. La mare. E ceva poetic în asta – cum o mașină care mi-a purtat toate lacrimile ajunge într-un loc unde valurile le pot spăla. O văd acolo, pe faleză, mirosind a sare, ascultând pescărușii. Și-mi place să cred că va povesti despre mine. Poate doar părțile frumoase.
Da, e doar o mașină. Dar unele lucruri neînsuflețite au darul de a strânge în ele sufletul nostru. Le dăm o parte din noi și ele devin ceva mai mult. A plecat cu poveștile mele, dar și cu binecuvântarea mea. Drum bun, Albăstrico! Povestește despre mine cum știi tu mai bine.
