Nu te mai întreb „unde s-a dus timpul”, pentru că aș simți din nou acel nod amar al neputinței. Privesc, în schimb, cu ochii limpezi ai celei care a învățat să îmbrățișeze viața de la înălțimea anilor scurși, cu toată durerea, iubirea și înțelepciunea câștigate pe drum.
Astăzi îți scriu cu inima tremurând, gândindu-mă la toți bărbații importanți care au fost odată parte din viața noastră și care acum ne veghează, sper, dintr-un alt plan. Tatăl meu, doctorul meu, bunicii dragi — umbre luminoase în povestea noastră, absențe care dor, dar care au conturat conturul a ceea ce suntem. Tatăl tău, plecat adesea în anii tăi mici, a fost suplinit de bunicul tău — o prezență caldă, demnă și iubitoare, în jurul căreia tu te-ai învârtit în copilărie ca în jurul unui soare.
Te-ai născut într-o vreme când a fi mamă era un act de curaj. Când ecografiile erau un lux necunoscut, iar dragostea se măsura în injecții dureroase, nopți nedormite și închinări la fiecare analiză. Am purtat în mine teamă și speranță în egală măsură. Să ajung să cântăresc peste 100 de kilograme și totuși să nu-mi pese — pentru că tot ce conta era să vii pe lume, sănătos și viu.
Ai venit într-o dimineață de foc, în sunetul bâlciului orașului și în mirosul florilor de vară, cu o dubla împletire de cordon care a cerut hotărârea medicilor de a te aduce pe lume printr-o operație ce mi-a tăiat trupul dar a dăruit sufletului meu o altă viață. Când m-am trezit din anestezie, ochii mi s-au oprit asupra unui borcan cu flori albastre. Erau hortensii, dar pentru mine era semnul că cerul îmi mulțumea pentru răbdare. Și așa a rămas de atunci.
Ai fost un copil liniștit, senin ca o dimineață de primăvară, curios și însetat de cunoaștere. Cu tine am început ritualul cititului seara, și „Degețica” a devenit simbolul nostru — o poveste de iubire și dor dusă peste ani. Ai fost copilul pe care l-am crescut cu mâinile mele, cu sufletul meu, cu fiecare gând și fiecare bătaie de inimă. Ai fost, ești și vei fi întotdeauna o parte din mine, din ceea ce sunt.
Astăzi, te privesc și văd un bărbat în toată puterea cuvântului: empatic, șarmant, respectuos, inteligent. Realizat, dar niciodată arogant. Așezat, dar viu. Ești visul meu împlinit și, totodată, o surpriză continuă. Nu am greșit radical — și pentru asta mulțumesc Celui de Sus. Ai crescut frumos, și nu doar în înălțime.
Ai plecat pe drumul tău, iar sufletul meu s-a strâns ca un pumn, dar te-am susținut cu tot ce aveam mai bun în mine. A iubi înseamnă și a da drumul. A lăsa aripile să se desfășoare și a te retrage, încet, în umbră, fără zgomot. Iar eu am făcut asta — nu fără durere, dar cu credință.
Anul acesta, într-un martie plin de emoție și verde crud, am putut, în sfârșit, să te țin din nou în brațe, nu prin ecrane și semnal intermitent, ci în carne și oase, cu tot sufletul. Am sărbătorit cum știm noi — cu emoție, discreție, iubire și familie. A fost de vis. Și a fost cu atât mai frumos că am putut trăi o altfel de experiență într-un astfel de moment.
La mulți ani, dragul meu Răzvan!
Îți doresc o viață senină, adâncă, cu rost.
Să fii sănătos, echilibrat, inspirat.
Să nu uiți niciodată cine ești și cât de mult ești iubit.
Te iubesc din adâncul inimii mele și sunt atât de recunoscătoare că m-ai ales să-ți fiu mamă.
Îți mulțumesc că m-ai învățat atâtea despre mine însămi, despre răbdare, despre credință, despre iubirea care nu cere, ci doar este.
La mulți ani, fiul meu!
Ești primul meu miracol și mereu vei.
Și poate, peste ani, când părul amândurora va fi alb și privirea mai blândă, ne vom așeza împreună pe o bancă, în umbra unui copac, și vom zâmbi amintindu-ne de toate acestea. Atunci, ca și acum, vei ști — fără să-ți spun — cât de adâncă este iubirea mea pentru tine și cât de mândră sunt de omul care ești. Căci nu timpul ne desparte, ci tot el ne leagă, în feluri care nu pot fi cuprinse în cuvinte, dar care se simt în fiecare bătaie a inimii mele.
