„Lumea se schimbă și nu va mai fi alta ca a mea.”
Asta cântă Delia în „Analog”, iar eu ascult melodia pe repeat. Mai ales versiunea simfonică, aceea care pare să coboare direct în locurile ascunse ale sufletului. Se aude altfel în mine decât probabil se aude în alții. Se aude ca o recunoaștere.
Pentru că lumea mea nu mai există așa cum o știam.
Fiii mei au crescut și au plecat spre propriile lor drumuri. Am trecut prin multe. Apoi printr-o pierdere definitivă. Am ajuns văduvă și, într-un fel pe care nu l-aș fi putut înțelege cu ani în urmă, am rămas să caut. Să caut acel cârlig de care să mă agăț pentru a merge mai departe.
Îl caut în copiii care mă înconjoară zi de zi. În natură, pe care o privesc prin șapte perechi de ochi și o ascult prin tot atâtea urechi curioase. Îl caut în cărți, acolo unde descopăr nu doar poveștile altora, ci și variante necunoscute ale mele, vieți pe care poate mi-ar fi plăcut să le trăiesc sau pe care, cine știe, le-am purtat dintotdeauna în mine fără să le cunosc.
În aceeași zi, aproape ca o continuare firească a melodiei, a ajuns la mine și recomandarea lui Maurice Munteanu: o carte de Rebecca Makkai, Marii încrezători. O mărturisire. O poveste care a găsit în mine un loc pregătit să o primească.
Pe măsură ce trece timpul, cred tot mai mult în puterea cuvintelor. În vibrația lor. În felul în care pot răscoli straturi vechi, pot deschide uși pe care le credeam închise și pot lumina colțuri întunecate ale ființei. Uneori îmi pare nespus de rău că nu am înțeles mai devreme această putere. Că în tinerețe am trecut pe lângă unele cărți fără să le aud chemarea.
E o seară liniștită de iunie.
În casă e aproape tăcere deplină. Din când în când, când îmi scot căștile, mai aud acordurile Deliei plutind prin cameră. Altfel, nu se aude nimic.
E întuneric înăuntru. Afară încă nu.
Și mă gândesc la începutul acestei zile. Un început tensionat, încărcat de lucruri care nu se așază, deși încerc din toate puterile să le așez. Sunt situații pe care nu le înțeleg și întrebări la care nu găsesc răspuns. Sunt și lucruri pe care nu vreau să le fac, dar cărora le dau curs. Uneori din obișnuință. Alteori din neputința de a spune „nu” atunci când ar trebui.
Apoi a venit lectura.
„Pachinko” ajunsese la trei sferturi din poveste. Sau poate eu ajunsesem cu ea acolo. Am citit și m-am lăsat purtată de pagini. După aceea am rămas întinsă în camera mea, într-o stare de odihnă profundă, aproape ca o abandonare.
Până când am avut o ședință scurtă cu mine însămi.
M-am ridicat și am plecat.
Am ajuns pe stadion și am alergat șase kilometri. M-am întors acasă lac de apă, cu obrajii încinși de soare și cu respirația aceea care îți amintește că ești viu. Am făcut un duș în care am încercat să spăl nu doar transpirația, ci și greutățile pe care le port pe umeri de ceva vreme.
Nu știu cât am reușit.
După aceea m-am întors în camera mea. În locul acesta care îmi este refugiu, martor și adăpost.
Și acolo m-a așteptat din nou Delia.
Cu melodia ei.
Cu adevărul ei.
Da, e vară. Dar nu e vara pe care o știam eu.
Poate pentru că nici eu nu mai sunt femeia care a trăit vara trecută.
Despre celelalte veri nici nu mai are rost să vorbesc.
Au rămas undeva în urmă, în lumea aceea care s-a schimbat și care nu va mai fi niciodată la fel.
Iar eu învăț, încet, să locuiesc în cea de acum.
