Noaptea trecută, vântul a fost stăpânul absolut. A scuturat copacii cu o insistență de regizor care nu acceptă improvizații, până când nu a mai rămas nimic de doborât. Dimineața a venit rece, ca o cortină de calm peste scena dezordonată lăsată în urmă. Piscina părea o hartă desenată de toamnă – insulițe de frunze și puncte maronii de tei biciuiți. Câțiva oameni se străduiau să o curețe, pregătind locul pentru turiștii care urmau să vină, neștiutori ai furtunii de peste noapte.
N-am mai ieșit la răsărit. Cerul era complet acoperit de nori – un plafon dens, mut. Dar pe la șapte, am simțit că nu pot lăsa dimineața să treacă fără să-i dau măcar un sens al mișcării. Am luat-o pe faleză, în direcția hotelului Regina Maria.
Era pustiu și acolo, deși hotelul strălucește în stele și promisiuni. O plasă suspendată, o terasă frumos așezată… Și dincolo de ele, câteva vile noi, elegante, care păreau construite cu grijă și bani. M-a fascinat o găselniță arhitecturală: sticle de șampanie încadrate în ziduri ca niște bijuterii discrete. M-am plimbat mai bine de o oră, cu pas lent, admirând castelul care-și aștepta vizitatorii în tăcere și serele Grădinii Botanice care se zăresc de pe faleză – sticloase, verzi, ca niște promisiuni de alt anotimp.
Luca n-a venit cu mine. Nu a apărut nici la micul dejun. Când m-am întors, era trecut de ora nouă. În sala de mese, câțiva turiști înfometați își umpleau farfuriile cu un entuziasm greu de înțeles. De toate – carne, brânzeturi, legume, fructe, biscuiți, patiserii, totul înecat în cafea și suc. Îi mai văzusem înainte: oameni care-și încarcă farfuriile cu vârf doar pentru a le abandona pe mese, nemâncate. Poate e ceva în libertatea de a-ți alege ce vrei care ne păcălește să credem că ni se cuvine totul.
Nici nu mai știu de când n-am mai ajuns pe plajă la ora zece. Era goală. Nicio urmă de oameni, doar algele adunate în noaptea zbuciumată, ca niște epave aduse la țărm. Apa era limpede, mai rece decât de obicei, și plină de meduze. Le-am admirat în tihnă. Luca era fascinat – păreau venite din altă lume, dansând lent în transparență.
După ora patru, am revenit la piscină. Vântul era încă acolo, jucându-se cu umbrelele pe care nu voiam să le abandonăm. M-am apucat de o carte nouă: „Viața mea în 1984” de Gelu Diaconu. O lectură care m-a atins, pentru că vorbește despre o perioadă pe care am trăit-o și eu. În paginile ei mă regăsesc, cu nostalgie și ușoară amărăciune.
Seara am cinat din nou la Kestena. De data asta, am ales doar salate. Eu – salata casei, Luca – una cu somon. A mea avea prea puțină brânză și prea mulți castraveți. A lui, prea puțin avocado și somon, dar multă salată verde, ca o pădure de frunze. A mai comandat niște pești lungi și înguști, greu de mâncat din pricina oaselor. Ne-a fost de ajutor o pisică neagră, slabă și jigărită, care a apărut lângă masa noastră ca o fantomă flămândă. Ne-am atașat de ea fără să vrem. Am strâns după ea, cumva cu un gest de tandrețe. Desertul a fost un succes: înghețată cu dulceață de afine, dorită de Luca, care a încheiat masa cu un zâmbet sincer.
La ora nouă am ieșit din nou la plimbare. Pe cer, luna era o surpriză tăcută și imensă – exact la linia orizontului, de un portocaliu profund, aproape ireal. Se ridica lent, domolindu-și culoarea, dar nu și vraja. Semăna cu un soare uitat înapoi. Lumea o fotografia – și noi, bineînțeles. Faleza, pontoanele, plajele, care dimineață păreau uitate de lume, acum fremătau. Muzică, terase pline, râsete, pași, viață. Un alt fel de zi, o altă față a locului. Ne-am lăsat cuprinși de ea.
Luca a decis: mâine vom cina la unul dintre restaurantele care azi erau pline. Și așa vom face, negreșit. Uneori, o zi îți poate aduce mai mult decât o vacanță întreagă.
