Astăzi se rotunjesc 1500 de zile de când nu trece seară fără să las măcar câteva gânduri aici, pe blogul meu. Nu e o cifră rotundă, dar e una adâncă. O mie cinci sute de seri în care, oricât de plină sau de obosită mi-ar fi fost ziua, m-am întors către cuvinte ca spre o casă tăcută, dar vie.
La început a fost curiozitatea. Apoi, nevoia. Apoi, obiceiul. Apoi, dragul. Și, treptat, blogul a devenit un fir roșu care îmi leagă zilele între ele — uneori strâns, alteori abia vizibil, dar mereu acolo.
Am scris despre atelierele pe care le-am făcut cu copiii — mici lumi în care curajul, curiozitatea și sinceritatea cresc nestingherite. Am scris despre cărți care mi-au ținut inima în palmă sau mi-au lăsat semne pe suflet. Despre melodii, despre anotimpuri, despre întâlniri și despărțiri. Despre ce doare. Despre ce vindecă. Despre ce rămâne.
Și au fost și zile în care am scris puțin. Doar un gând, o lumină prin fereastră, un vers, o fotografie cu un colț de zâmbet sau un răsărit văzut singură. Dar niciodată n-am tăcut de tot. Poate pentru că tăcerea, la mine, cere litere ca să nu doară.
Scrisul zilnic nu e doar disciplină. E o formă de igienă interioară, o spălare a gândurilor de praf, o punere în ordine a ceea ce altfel ar rămâne agățat de mine fără formă și fără sens. Scrisul m-a salvat de mine însămi în zile în care nu m-a salvat nimeni altcineva. Și m-a pus înapoi în mine, acolo unde e liniște și dreptate.
Blogul acesta e un fel de jurnal al vieții mele, atât cât poate fi împărtășită. Nu totul se scrie. Unele lucruri le ții sub piele, acolo unde nu ajung ochii lumii. Dar ce se poate rosti, se rostește aici. Și, uneori, e destul să nu te simți singur.
Mulțumesc vouă, celor care ați citit, ați revenit, ați tăcut cu mine ori ați scris înapoi. 1500 de zile par multe. Și chiar sunt. Dar cel mai important e că au fost zile în care n-am trecut prin viață pe fugă. Le-am privit, le-am înțeles cât am putut, le-am scris.
Și voi continua. Poate nu pentru eternitate, dar pentru cât timp va mai fi ceva de spus.
Pentru că, uneori, o zi nu se încheie cu adevărat până nu o lași să curgă prin tine, sub forma unui text.
