Volumul Și alte povestiri al lui Gheorghi Gospodinov este o carte care se citește cu zâmbetul pe buze și cu un nod în gât. Este o colecție de proze scurte, dar pline de miez, unde realitatea cenușie a vieții cotidiene dintr-o țară comunistă este surprinsă cu o ironie caldă, cu melancolie lucidă și cu acel umor discret, rafinat, care nu provoacă râsul zgomotos, ci mai degrabă o clipire complice între autor și cititor. Am parcurs o parte din ea în timp ce așteptam într-o clinică de imagistică terminarea unor proceduri medicale și cu toate că locul cerea un anumit comportament m-am trezit răzând, oarecum rușinată de senzațiile pe care le trăiam. Noroc că erau doar două persoane care așteptau.
Născuți amândoi în 1968, Gospodinov și cu mine am traversat aceeași epocă, el în Bulgaria, eu în România, cu diferențele ei de decor dar cu scenarii aproape identice: aceleași blocuri de beton, aceleași frici nespuse, aceleași curiozități copilărești interzise, aceleași visuri confiscate de ideologie. Citindu-l, ai impresia că autorul îți spune poveștile tale, dar mai bine decât ai fi știut tu să le spui – cu o ironie fină, tandră, niciodată cinică.
Umorul lui Gospodinov este o formă de supraviețuire. Îl găsim în absurditățile birocratice ridicate la rang de metafizică, în obsesia pentru moarte convertită în exercițiu intelectual, în copilul care ține un jurnal în care înregistrează, pe bună dreptate, nu ce a făcut, ci ce a gândit – o formă de rezistență intimă într-o lume care îți cerea conformism exterior. Uneori ai senzația că îl citești pe Kundera cu un accent balcanic sau pe Daniil Harms coborât în Europa de Est.
Unul dintre atuurile acestui volum este densitatea de referințe culturale strecurate cu măiestrie și umor. Gospodinov jonglează cu nume mari – de la Borges la Bulgakov, de la Kafka la Hrabal, dar le integrează firesc în țesătura povestirilor, ca niște prezențe prietenești în viața de zi cu zi. Întâlnim și figuri bulgare – Penciu, Bakalov, sau chiar trimiterea autoironică la „poetul provincial cu ambiții metafizice” – un portret în care s-ar putea recunoaște mulți scriitori din perioada post-totalitară.
Cultura și memoria se împletesc aici într-un mozaic de senzații și evocări. O scurtă povestire despre o bibliotecă personală, de pildă, devine un omagiu tăcut adus tuturor acelora care au visat în taină, citind pe ascuns sub pătură, în vreme ce radioul transmitea știri seci de partid.
Gospodinov are o abilitate rară: aceea de a transforma banalul în literatură de calitate, de a ridica detaliul domestic la rang de simbol, totul fără emfază, cu o naturalețe cuceritoare. Râzi, dar în același timp simți un fior: râsul e, de fapt, apărarea împotriva absurdului, iar memoria, un act de salvare personală.
Pentru mine, această carte a fost ca o oglindă literară: am regăsit în ea atmosfera copilăriei și adolescenței mele în România, aceeași senzație de claustrare și aceleași evadări interioare, prin visare și prin cărți. Gospodinov scrie despre o lume dispărută, dar o face cu atâta delicatețe și finețe încât reușește să o salveze pentru încă o clipă, într-un gest de tandră recuperare.
Citindu-l, m-am gândit inevitabil la scriitori români ai aceleiași generații, cum ar fi Dan Lungu, cu Sînt o babă comunistă!, sau Filip Florian, care recuperează istoria personală printr-un filtru poetic și ironic. Și totuși, Gospodinov are un ton unic, un echilibru subtil între melancolie și umor, între filosofia de buzunar și metafora precisă. Lectura acestui volum m-a făcut să îmi reconsider propria memorie, nu ca pe o povară, ci ca pe o comoară fragilă, ce merită revizitată cu blândețe și autoironie.
Spor la citit!
