La Clubul de lectură cartea lunii iunie a fost Amor intellectualis Romanul unei educații scrisă de Ion Vianu. Bucuroasă de așa lectură pe care am parcurs-o pe tăpșanul verilor și lecturilor mele. Nu am avut nici o secunda tendința de a o abandona pentru că s-a așezat peste mine, cea de acum, cu toate cele care mă învăluie, unele dintre ele tare greu de dus.
Multe pasaje am notat, multe le-am citit cu voce tare pe tăpșanul lecturilor mele.
Am apreciat descrierile amănunțite ale cursurilor de la medicină eu având privilegiul de a avea în casă copilăriei mele medici așa cum sunt descriși aici.
Nu am omis a căuta dincolo de cele mărturisite completări la cei pomeniți fie ei oameni de litere, compozitori sau intelectuali adevărați. Elogiul muzicii clasice (vezi întâmplările de la Ateneu) precum și cele aduse limbilor vechi (latina și greaca) au reprezentat secvențe pe care le-am citit de mai multe ori în timp ce pe fundal se auzeau operele pomenite. O încântare!
Conform regulii, ultima vineri din lună a fost ziua în care s-a dezbătut cartea la club și ca de obicei părerile au fost împărțite ori asta este fascinant pentru mine, dialogul părerilor diferite într-un mod civilizat și nu în ultimul rând constructiv. Este momentul în care eu pot descoperi unele aspecte care mi-au scăpat ori pur și simplu le-am văzut diferit, prin prisma celor trăite de mine.
Las mai jos doar câteva dintre aceste gânduri cu gândul că vă vor face curioși în a citit cartea.
Dragă Ion Vianu,
Au trecut 10 ani de cînd am decis că vreau să citesc ”Amor Intellectualis. Romanul unei educații”, și încă vreo 5 de cînd am cumpărat-o. Făcînd o paranteză, îmi dau seama că problema cu cărțile electronice e că—în caz că ele există—le poți cumpăra foarte ușor, doar că nevăzîndu-le toată ziua, poți să le uiți în Kindle și ani de zile.
Am vrut să-ți las această scurtă notă ca să-ți zic cît de rar dau de cărți ca asta (cred că am avut aceeași reacție de entuziasm ca atunci cînd am descoperit ”Romanul adolescentului miop”) și cît de mult bine mi-a făcut citirea memoriilor tale, care sînt un bildungsroman pînă la urmă, despre formarea intelectuală și sentimentală a tînărului Ion, din primii ani ai instaurării comunismului și pînă către finalul anilor ’70, odată cu emigrarea în Elveția.
Dincolo de portretul magistral al lui T. (Tudor, Tata), rămîn prieteniile de neegalat (cu geamănul Matei, Mironi, Mitia și ceilalți), maeștrii și lecturile formatoare care te-au îndrumat întîi către filologie clasică, apoi către psihiatrie.
Aflu din presă că, deși revenit în România după revoluție, te-ai întors în Elveția în ultimii ani. Nu știu unde te găsește scrisoarea mea, dar sper că sănătos. Iar despre mine află că deja sînt în posesia ”Amintirilor în dialog”, scrisă la patru mîini, cu Geamănul, despre care aflu că ar fi chiar mai grozavă decît ”Amor intellectualis”. Abia aștept!
(Lavinia Gheorghiță)
Ion Vianu are calitățile genetice care îl fac apt pentru a vedea lumea dintr-o perspectivă umanistă, apropiată de valorile binelui, moștenite de la tatăl său, marele estetician, eseist, filosof Tudor Vianu. M-a impresionat lumea descrisă în primul capitol, un București în care lămpile cu gaz erau încă aprinse dimineața și stinse seara de un om, în care Vladimir Ghika era un personaj mistic pe străzile acestui oraș. Mi-au plăcut paginile în care evoca biblioteca mare a tatălui său, în care cărțile nelegate erau numite „verze”, m-a impresionat legătură emoțională puternică dintre profesorul Tudor Vianu și studenții săi, apoi paginile în care fiul Vianu descrie etapa studenției la Medicină, prietenia frumoasă cu Matei Călinescu. Cartea aceasta este profund umanistă și trebuie privită exact ca un roman autobiografic în care unele detalii au fost adăugate în scop literar, însă esența transpare dincolo de pagini: iubirea pentru oameni, grija față de aceștia, cultivarea permanentă a spiritului și viața sufletească. O carte foarte bine aleasă pentru club, cu detalii despre lumea literară, cu portrete ale unor personalități literare. (Laura Filip)
Laura dragă, sincer, am sperat ca această carte să mă copleșească și pe mine, dar nu a reușit. Mi-a plăcut cu moderație – una inegală.
Bănuiesc că am avut așteptări prea mari de la o inteligență cultivată, dar stilul de reflecție – reverie nu m-a convins.
„… în loc să fiu un cronicar conștiincios al evenimentelor la care am asistat (…) m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viața mea (…).
Cu alte cuvinte, sunt un romancier care își trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj.”
Acest „montaj” nu m-a impresionat, iar „firele răsucite” m-au plictisit uneori.
Interesante rămân poveștile despre intelectualii epocii, iar descrierile unor locații ( casa din Dorobanți, vila de la Zamora, cartierele Bucureștiului) sunt cuceritoare.
Am apreciat pasajele despre frică, frica de zi cu zi, în toate formele ei, dar și descrierea măștilor pe care oamenii erau obligați să le poarte pentru a supraviețui.
Am rămas totuși cu sentimentul că nu și-a cunoscut în profunzime introvertitul tată și a încercat doar să-l disculpe prin interludii melancolice.
Personajul T. a fost totuși fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiatorul catedrei de literatură universală, iar cărțile lui au fost bibliografie obligatorie pentru generații de umaniști.
Pentru mine, cartea asta rămâne romanul căderii definitive a unei lumi în care idealul umanist era posibil, o poveste melancolică a iubirii pentru lumea veche – amor veteris mundi. (Lucia Befa)
Eu încep prin a-ți mulțumi, Laura, pentru că nu l-aș fi citit fără propunerea ta, cel puțin nu aș fi început atunci, înainte ca el să moară, iar momentul morții lui mi-a dat tristețea aceea de parcă l-aș fi citit dintotdeauna. Eu l-am descoperit efectiv pe OMUL Ion Vianu cu această carte și aici nu voi analiza pasajele mai greoaie sau plictisitoare, pe mine nu m-au împiedicat deloc să termin de citit. Nu m-am așteptat ca el să fie în felul acesta, foarte accesibil pentru cititorul din mine, acaparator chiar pentru că a apăsat pe multe din punctele sensibilo-fascinante: istoria de dinainte și după venirea comunismului (la fel ca Annie Bentoiu), oamenii din epocă și atitudinea lor la tranziție, prietenia dusă până la pasiune, dorința de a analiza și de a cunoaște multe lucruri în profunzime, vulnerabilitatea lui în familie și societate și, cel mai drag pentru mine, sinceritatea rară de a și-o recunoaște, permanent. Apoi dorința lui de libertate, mă regăsesc în ea.
Nici nu știu ce citate să dau, am subliniat mult. De exemplu, o definiție a vieții reușite: „Nu învățasem încă lecția sublimă, de răbdare, a scarabeului. Nu aveam capacitatea lui dublă, de-a se târî și de-a zbura. Numai dacă ai în același timp o pereche de aripi și o platoșă poți nădajdui desăvârșirea.” Sau „Viața poate continua numai dacă rupi din tine. Ca o ramură pe care o tai, primăvara, ca să crească.”
Mi-a plăcut Edgar Papu ca personaj, stiam ca a fost apreciat de comuniști, dar nu știam cum l-au manipulat. Mi-au plăcut multe descrieri ale oamenilor, dar preferatul meu e Monseniorul Ghica, mi se pare că e nepământean, că nimeni nu putea să-l îngenuncheze vreodată, era deasupra mizeriilor care se abătuseră peste țară.
Apoi am fost cucerită de cum vede el profesia de medic, e o declarație de dragoste pentru „cea mai frumoasă meserie”, aceea a salvării semenilor și sunt de acord cu necesitatea vocației de a îngriji oamenii, Ion Vianu accentuează ca îngrijirea e esențială, a-ți dori să ai grijă de cineva bolnav e foarte important în acest domeniu.
Am aflat multe lucruri și descrise într-o lumină extrem de interesantă, iar faptul că el trăia, ca martor al unor vremuri destul de îndepărtate, mi se părea fabulos. Recunosc că am fost avidă să aflu cum poți să nu fii laș în fața terorii, cred că e extrem de greu, ori ești ca Mironi Chiraleu, la extreme, să fii pregătit să îți iei viața, ori înduri, fără să fii complice cu dușmanul, până când va veni momentul să ripostezi, de preferat să îl învingi în vreun fel.
Acum citesc dialogurile cu Ioana Scoruș și am luat și cartea „Între violență și compasiune”, sunt sigură că îmi va plăcea (și ea). (Mihaela Juganaru)
