machetedidactice.com

„Bureți de fag” de Mihai Duțescu

Oare în câte case din mediul rural și nu numai s-a auzit dialogul redat mai jos? Și nu mă refer acum ci atunci, în plină epocă ceaușistă, într-un mediu în care trebuia să depui mult efort ca să răzbești.

”Vezi ca eu dau la facultate. Marți plec, că sunt înscrieri”, i-a zis Radu maică-sii. Adică doar i-a adus la cunoștință. fiindcă știa dinainte răspunsul: „Ți se făcu de facultate acuma, că fără facultate nu puteai… Te ții de studii! Aia mare a lu Ristică nu se mai duse atâta la studii și uite-o! Își face ditai casa la Plăviceni cu bărbată-su, umple camionul de lubenițe și învârte la bani…! Ori măcar popă aci lângă noi să te fi găsit să te faci.. dar ție îți arde de facultate! Păi, să fi fost tu popiț rău era? Te lua popa Savu pe lângă el pentru până se scotea la pensie și la urmă rămâneai de nu te mai dirija nimeni. Ne țineai și pe noi la bătrânețe, îți creșteai copiii colea-n bătătură, eh, maică, rău mai era…! Dar du-te tu la facultate acuma, du-te… când te-o afla tac-tu, să te ții… (pagina 40)

Am citit Bureți de fag descoperind că prea multe lucruri îmi erau familiare. Poate prea multe. N-am crescut și nici copilărit la țară (e drept că am suferit mult pentru că bunicii mei nu stăteau în mediul rural, vacanțele fiind private de elementele pe care doar acolo le găseai/trăiai – vezi alergatul prin iarbă, animalele din bătătură, cântatul cocoșului în zorii zilei și lista-i lungă) – dar asta nu înseamnă că nu știam cum era acolo, începutul anului școlar aducând în atenția copiilor de la oraș povești spectaculoase, la care tânjeai să ai acces nu mai pomenesc să le trăiești.

În roman copiii sunt abuzați în diverse moduri lucru care nu a dispărut nici acum despre care autorul declara într-un interviu:

Chiar dacă are fiecare un anumit grad de autonomie, pe niciuna dintre poveștile din roman nu am gândit-o decât în strânsă legătură cu celelalte. Inclusiv treaba asta cu „normalitatea” în privința relației părinți-copii e doar un șurub din construcția întregii piese și contribuie la teza cărții, ca să spunem așa. Nu am considerat, așadar, important să vorbesc despre ceva anume per se, ci fiindcă era necesar în contextul general. Acuma, ca să răspund totuși cumva la întrebare și să dau și din casă, aș zice că fix despre asta e cartea: despre dinamicile sociale ale fiecăreia dintre cele 3 generații care apar în text (bunici, părinți, copii), cu accent pe cei din mijloc – părinții, Radu și Angela, alături de prietenii lor – fiindcă acolo găsim arhetipul, omul mediu, omul generic, reprezentativ pentru România anilor ’80-2000. În sensul că, vrând-nevrând, ei sunt cei care au contribuit decisiv la modernizarea României. Ei au făcut tranziția de la țăranii cu 4 clase, la tefeliștii de azi, de exemplu. (mai multe aici)

Radu Popescu, personajul principal, este (cel care fără a se băga în complicații inutile) un bărbat descurcăreț, fără a nutri aspirații aparte exceptând traiul bun, echilibrat la locul de muncă și nu numai, prins în vâltoarea vieții de după căderea regimului ceaușist. Viața lui reprezintă descrierea multor vieți a celor născuți în anii cincizeci și chiar mai departe, eu una, decrețel fiind, găsind multe similitudini în descrierile lui Duțescu.

Mi-a plăcut scriitura însă m-a prins într-un moment în care acest subiect este prea încărcat pentru mine. Mi-am reamintit tot soiul de chestii pe care acum, ajunsă la vârsta deplinei maturități, le-aș fi rezolvat altfel atunci dacă aș fi fost ajutată. Puterea de discernământ și alegerile pe care le-am făcut ar fi putut fi influențate de adulții de atunci din viața mea. Nu a fost așa și asta este atât pricepându-se ei, eu neavând abilitățile necesare a interveni.

Pentru că după o lungă absență din locul în care eu merg pentru a citi cu voce tare am revenit, atașez aici fragmentul pe care l-am citit despre care am aflat ulterior că a fost restricționat de cei de la youtube pentru conținut inadecvat tinerilor sub optsprezece ani.

Spor la ce mai citiți!

Lasă un răspuns

%d