Cu o ceață densă și o atmosferă apăsătoare așa avea să mă întâmpine ziua de 5 martie a anului 2024. Chiar dacă de dimineață am avut un moment în care s-au îngrămădit multe peste noi, liceanul având astăzi a doua probă a simulării, încrederea că va fi bine și că mă voi întâlni cu copiii a mai limpezit starea. Nu am suferit de depresii de primăvară ori toamnă în tinerețea mea, ori dacă le-oi fi parcurs nu așa știam că se numesc, dar acum nu știu cum s-o numi starea prin care trec că nu poate purta un nume. E un soi de struțo-cămilă adică are așa de multe nume că pot să aleg în funcție de… nimic, doar așa cum îmi vine.
Oricum, după ce proba la matematică a început, am plecat la întâlnirea cu copiii și așa am știut că acumulatorul meu va lucra în favoarea mea, deci nu aveam nici o teamă că nu va fi bine. Și a fost de la foarte bine în sus, întâlnirea cu ei după o pauză de o săptămână fiind dorită de ambele părți.
Și dacă e primăvară păi e pe toate fronturile, o discuție despre transformarea pe care o are un copac fiind mai mult decât nimerită. Dialogurile la care cei mici participă sunt menite a dezvolta limbajul, a da coerență exprimării și a învăța ori consolida unele noțiuni. Mă leg, de fiecare dată, de momentele anterioare pe care le am alături de ei, iar astăzi, la un moment dat, când le povesteam despre fascinanta revenire la viață a plantelor din jurul nostru mărturisind că mi se face pielea de găină doar la acest gând o fetiță a spus:
Dacă ați ști de câte ori spuneți că vi se face pielea de găină!
Și da, adevărat a grăit pentru că pasiunea mea trece dincolo de vorbe și atitudini, e ceva care pătrunde adânc în simțuri provocând reacții nebănuite.
Cu ajutorul unei machete copăcel de iarnă am putut dezbate pe larg despre alcătuirea lui. Despre părțile componente aici auzindu-se trunchi, crengi, muguri, frunze, flori chiar și fructe. Nici pielea copacului, scoarța, nu a fost uitată. Am despărțit în silabe, am alcătuit propoziții cu literele de la începutul cuvintelor, am dezmierdat și alintat. Și nu a durat puțin pentru că atunci când ai în fața ta 23 de copii și tu nici bine n-ai început că se aud două-trei glăscioare
– Doamna, eu n-am fost!
ai de lucru.
De la acest dialog am trecut la o activitate matematică, pozițiile spațiale având prioritate, copiii înflorind copacul sus-jos, la stânga ori la dreapta după cum suna cerința. Unii au completat cu câte două flori, alții cu câte una cert este că până la final copacul a înflorit. Mai contează că florile erau de toate felurile și aveau modele care mai de care mai bizare? Nu, deloc!
Surpriza acestei prime întâlniri din martie a fost ciocolata fondue cu fructe, prilej cu care am repetat – pentru a câta oară – procesul prin care un solid devine lichid ajutat fiind de o sursă de căldură, în cazul nostru flacăra de la o lumânare. Fructele alese au fost căpșunile, bananele și mandarinele câștigătoare de departe fiind fructele roșii, cele mai iubite de Fluturași. Și au fost, destule pentru a satisface o poftă.
Cu dulcele strecurat prin toată ființa am trecut la poveste, una în care personajul principal este mama, așa cum este nimerit mai ales în această perioadă. Cartea Mama scrisă de Helene Delforge și ilustrată de Quentin Greban este o minune de carte, de data asta axându-mă pe ilustrații, ele constituind trambulina dialogurilor noastre. Fiecare desen spune o poveste anume, ducându-te pe meleaguri situate pe meridiane diferite, de la locuri unde este foarte, foarte cald, la locuri unde trebuie să fiind echipat corespunzător pentru a rezista frigului. Cromatica ilustrațiilor, detaliile, totul vine să încânte ochiul și prin el sufletul și mintea, tu intrând în poveste imediat fără nici o reținere.
Quentin Greban s-a născut în Belgia, unde locuiește și astăzi. A studiat ilustrația la Institutul Saint Luc din Bruxelles. Din 1999, Greban a publicat peste 15 cărți pentru copii în mai multe edituri franceze, belgiene, germane și grecești. Cărțile sale sunt traduse în multe țări. A primit premiul Saint-Exupery în 2000 pentru Les contes de l’Alphabet.
În căutările mele am găsit un interviu care începe așa:
Nu uita niciodată să te bucuri de desen; lasă-te ghidat de inspirația și dorința ta”, ne spune Quentin Gréban, ilustrator și artist. Este clar că trăiește după aceste cuvinte. În ultimii ani, a realizat ilustrații pentru o varietate de cărți franceze pentru copii, inclusiv Maman, Amoureux, Quand je serai grand…, surprinzând esența copilăriei prin desenele sale nostalgice și jucăușe, care tratează orice, de la maternitate la câini care visează cu ochii deschiși. . În acest interviu exclusiv, îl luăm din urmă pentru a vedea cum a ajuns acolo unde este astăzi…
Vă invit să citiți și continuarea aici pentru că merită!
Am ales câteva imagini peste care am zăbovit mult, explicându-le în amănunt pentru a înțelege mesajul și ce anume transmit.
Unele dintre mesaje au trebuit exemplificate ceea ce am și făcut ca de fiecare dată când acest lucru s-a cerut.
Am meșterit apoi ceva pentru mămici însă nu doresc a da prea multe detalii să fie o surpriză. Cam așa a fost astăzi. Fericită că am reușit să aduc soare într-o dimineață de început de martie alături de niște copii de lângă care n-aș mai pleca.
