A plouat toată ziua peste tot. În sufletul meu și în natură s-au auzit ploi la intensități diferite și în tonalități la fel. E o tristețe așa de apăsătoare și știu că ea nu vine doar dintr-un singur motiv. Mie una nu mi-a plăcut niciodată toamna cu toate că are nișe argumente care mă mișcă profund, însă frigul și umezeala care o căptușesc bat toate argumentele cromatice. Nu e vinovată ea și nici nu cred c-o interesează răcoarea cu care o întâmpin pentru că are așa de mulți admiratori că nici nu mă zăresc și știu că nici nu contez.
În fine, golul ăsta în care zac e înțesat de întrebări care meșteresc felurite scenarii unul mai de nesuportat ca altul însă lumea spune că e normal să simt așa și că o să răzbesc. Trec de la stări în care cred lumea la stări în care mă cred pe mine, neputința fiind acum medaliată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la ce succes are și cât de mare s-a făcut de nu mă mai încape.
Acum e vorba despre plecări chiar dispariții pot spune fără a greși cu nimic și de aceea sunt în acest carusel nu singură, ce-i drept, ci cu copiii lângă mine.
Și mai am lângă mine prieteni dragi, oameni cu care am petrecut clipe așa speciale că dacă le-aș aduna într-o carte sunt convinsă că nu ar trece neobservată, din contra. Le mulțumesc pentru timpul acordat, empatie și felul în care au ales să-mi fie alături și le mărturisesc, oare a câta oară, iubirea și fericirea de a-i cunoaște. Pomana de nouă zile s-a făcut și pe alte coordonate și-mi place să cred că s-a simțit acolo unde trebuie cu adevărat.
Cât despre dialogurile pe care le-au adus ziua de astăzi, unul mi-a reamintit de finalul anului trecut, atunci când mă întrebam: „Câtă fericire poate să încapă într-un om?”
Și acum cred că am și răspunsul: câtă trebuie pentru a avea de unde să-și tragă gura de speranță, putere și culoare.
