Întotdeauna mi-au plăcut diminețile pentru că anunță un nou început. Le asociez cu răsărituri tămăduitoare, cu tihna căminului propriu, cu căldura copiilor și nu în ultimul rând cu mirosul divin al cafelei.
Diminețile existenței mele mai cuprind și plecări, destinația variind în funcție de firma unde lucram și de locul unde se afla.
Diminețile ultimilor zece ani au fost preponderent îndreptate către școală, acolo unde trebuia copilul să ajungă și nu-mi amintesc să mă fi iritat vreodată ceva la ele fie că ploua cu găleata, scârțâia zăpadă sub bocanci ori mă învăluiau razele soarelui.
Dimineți în care sufletul meu zbuciumat abia aștepta prima raza de lumină au fost din belșug însă nu știu ce mecanism m-a împins să procedez și acționez așa cum am făcut-o.
Dimineața asta a fost una care m-a prins pe drum, fiul cel mare trebuind a fi la aeroport și cum nu există unul în orașul în care eu locuiesc a trebuit să ajungem la unul și am avut noroc să nu prindem o șosea prea aglomerată în ciuda marii sărbători creștine de astăzi.
Aeroportul de la Iași mai are de așteptat până să devină ceva demn de o țară civilizată însă eu sunt atât de golită de conținut acum că nici nu a mai contat cum arăta atâta vreme cât interacționam cu el pentru o perioadă așa scurtă de timp.
Am intrat brusc pe un drum nou despre care nu am multe date iar cele pe care le am nu sunt așa ademenitoare. Și cum nu am de ales merg mai departe pe el cu speranța că la un moment dat voi găsi locuri în care să mă pot opri pentru a mă regrupa și trage sufletul.
Și mă simt atât de singură în ciuda nenumăratelor dovezi pe care le tot aud asta pentru că e ceva ce nu am putut înțelege până nu am ajuns să port acești șoșoni. Istoricul pe care-l am de gestionat face ca totul să deschidă labirinturi din care nu știu cum voi putea ieși. Dacă ar fi ținut doar de persoana mea totul s-ar fi rezolvat de la sine însă nu sunt doar eu. Nu sunt doar eu, din păcate.
