Septembrie, 29.
La drum alături de fiul meu.
O stare pe care-o știu atât de bine și totuși una care reușește mereu să mă surprindă. Vorbim printre altele, despre Clubul de lectură și de cartea lunii septembrie. E Lolita așadar un subiect care poate înghite kilometri întregi fără să-ți dai seama când i-ai parcurs. Se deschid uși pe care doar acum le putem accesa asta pentru că am ajuns la vârsta potrivită. Nu știu sigur dacă eu sau el, înclin să cred că e valabil în cazul amândurora.
Kilometrajul adaugă numere iar eu adaug senzații pe care le așteptam. Am alături un tânăr responsabil, echilibrat, sensibil, realist. Mi-ar fi plăcut să fi avut parte de așa momente și în adolescență mea, dar e bine și acum. Starea vesperală învelită în culori mierii e ceva ce îndulcește zbuciumul supraviețuirii zilnice iar faptul că sunt alături de copilul ăsta, minunea asta care stă lângă mine și pe care am dorit-o atât de mult e un vis devenit realitate.
Dialogul curge frumos, argumentele vin să îmbrace subiectul. Cuvintele sunt calde cu siguranță portocaliul cerului oferindu-le asemenea tușe.
Fericită să pot parcurge asemenea secvențe care se adaugă celor de dimineață, atunci când primul meu născut m-a inclus în existenta lui, drumul către Universitate parcurgându-l umăr lângă umăr, un exercițiu deloc străin mie.
Să trăim, zic!
