machetedidactice.com

„Insula delfinilor albaștri” de Scott O’Dell

Am mai rămas puțin la colecția Cărțile de aur ale copilăriei de la editura Arthur pentru a intra în universul maritim, cel adorat de mine, citind Insula delfinilor albaștri de Scott O’Dell.

Cartea scrisă de unul dintre cei mai onorați autori americani de ficțiune pentru copii, câștigătoare a medaliei Newbery din 1961, despre care acum când am terminat-o de citit am aflat că există și un film m-a pus pe gânduri, bucurat și întristat deopotrivă.

Există și un documentar despre personajul principal, asta pentru că povestea  este după o întâmplare reală, Femeia pierdută din San Nicolas după cum este cunoscută trăind pe insulă din 1835 până în 1853.

Este o poveste captivantă, inspiratoare, uimitoare, bogată în descoperiri despre creaturi din sălbăticie și varietatea lor copleșitoare; totuși, în același timp, este o poveste melancolică, profundă al cărei sfârșit te poate întrista.

Este povestea unei fete pe nume Karana, al cărei trib își duce existența pe o insulă mică din Pacific. Majoritatea bărbații din tribul Karanei sunt uciși într-o luptă cu aleuții, conduși de un rus, care a încercat să-i înșele pe insulari după ce au vânat vidrele din jurul insulei și nu au respectat înțelegerea. Mai târziu, o navă condusă de bărbați albi, vine să-i salveze pe cei rămași. Odată urcați în barcă, Karana observă că fratele ei a rămas pe insulă și pentru că cei care conduc barca nu vor să se întoarcă să-l ia, Karana sare și se întoarce pe insulă.

Karana crede că bărbații albi se vor întoarce după ei și așteaptă an de an. Dar trebuie să facă mai mult decât să aștepte. Trebuie să vâneze pentru supraviețuirea ei și a fratelui. Trebuie să se apere împotriva câinilor sălbatici care l-au ucis deja pe fratele ei.

Ea trebuie să-și facă un adăpost (coliba) pentru a se proteja de vremea rea unde să depoziteze alimentele, proviziile pentru iarnă, uneltele folosite la prepararea mâncării și armele pe care le confecționează pentru a vâna și apăra.

Pe când ridicam adăpostul și gardul, am mâncat scoici și bibani, pe care i-am fript pe o piatră turtită. Pe urmă mi-am făcut două unelte. Pe țărm erau pietre pe care marea le șlefuise, netezindu-le. Majoritatea erau rotunde, dar am găsit două cu scobituri la mijloc. Am adâncit și am lărgit scobiturile frecându-le cu nisip. Le-am folosit ca să pregătesc mâncare în ele și așa am putut păstra și zeama peștelui, care e bună, dar care se irosea înainte.
Ca să fierb semințe și rădăcini am făcut un coș din stuf cu o împletitură deasă. N-a fost greu, pentru că învățasem de la sora mea Ulape cum se face. După ce am uscat coșul la soare, am adunat grămezi de catran de pe țărm, le-am înmuiat la foc și le-am frecat pe dinăuntrul coșului ca să poată țină apa. Am încălzit pietre mici în foc, apoi le-am aruncat în coșul plin cu apă și semințe și astfel am putut face terci. (pagina 95)

Haita de câini este periculoasă pândind-o mereu iar ea trebuie să fie extrem de atentă la fiecare ieșire din colibă. Este foarte interesantă turnura pe care o iau lucrurile în momentul în care având armele cu care să lupte contra câinilor reușește să-l rănească pe cel care-i conduce, luându-l la un moment dat pentru a-l îngriji. Se formează o legătură între ei atunci când îi dă nume câinelui, Rontu care înseamnă Ochi de Vulpe, care o va ajuta mai apoi să înfrunte singurătatea.

De altfel nu este singurul animal care îi oferă companie lui adăugându-i-se o pereche de păsări, Tainor și Lurai precum și o vidră, Mon-a nee (Băiețelul cu Ochi Mari) de care are grijă după ce este rănită de niște vânători. La un moment dat apare și o vulpe de care are grijă hrănind-o. Cu toate aceste viețuitoare ea vorbește mereu trăind cu senzația că ele o ascultă și chiar îi răspuns prin gesturile pe care le fac.
Karana trebuie să-și facă propria canoe, în ciuda lipsei lemnului care se găsește atât de greu. Ea încearcă să navigheze spre următoarea insulă de la est, peste orizont, dar are noroc să se întoarcă înapoi pe insula ei după ce barca s-a dovedit a fi spartă. Pe măsură ce trec atâtea anotimpuri, încât tânăra nu le mai numără, ea găsește modalități de a-și satisface nevoi și mai profunde: nevoia de frumos, deși nu are cu cine să o împartă; nevoia de a explora misterele și minunile de pe insulă, din jur și de sub ea.

Era întuneric în peșteră, chiar și atunci când soarele era sus pe cer, așa că a, ars peștișorii mici pe care-i adunasem. La lumina lor am început să-mi fac o fustă din pene de cormoran și-am lucrat în fiecare zi la ea. Cele zece piei de care făcusem rost la Stânca Înaltă erau acum uscate, numai bune să fie cusute. Toate erau de la cormorani de parte bărbătească, ale căror pene sunt mai dese și mai lucioase decât ale femelelor. Fusese simplu să-mi fac fusta din fibre de yucca. Însă acum voiam una mai bună, așa că am tăiat pieile cu grijă și le-am cusut cu mare atenție.
Am făcut mai întâi partea de jos, folosind trei piei și punându-le cap la cap . Peste restul fustei am cusut celelalte piei de-a lungul marginilor, astfel încât penele să cadă într-un sens în partea de sus și în altul în partea de jos.
Era o fustă foarte frumoasă și am terminat-o în ziua de după a doua lună plină. (pagina 164)

Cu o imaginație debordantă autorul atrage cititorul în această aventură stârnindu-i toate simțurile, invitându-l într-o lume care pentru majoritatea dintre noi este pur și simplu străină, anemonele de mare, calmarul gigant, vidrele, elefanții de mare și cormoranii reprezentând adevărate enigme.
La un moment dat insula este scuturată de un cutremur iar după scurt timp apare o navă care nu stă mult. Karana are timpul necesar să recupereze câteva obiecte personale și să meargă în golful în care a fost ancorată nava, aceasta plecând. Doi ani mai târziu, nava se întoarce și o duce pe Karana, câteva dintre obiectele ei personale și câinele ei (puiul lui Rontu) pe continent.


Parcurgând povestea gândul îți fuge în primul rând la Robinson Crusoe, dar și la Bryan (Toporișca), amândoi aflându-se în această situație, mintea făcând comparații între aceste personaje și cum anume s-au descurcat ele.

Cartea poate fi citită fără probleme de copii pentru că nu are elemente care să creeze vreo neplăcere. Singurele violențe sunt provocate de câinii sălbatici și vânătoare. Există o oarecare superstiție nativă la început despre femeile care nu folosesc arme, dar aceasta este abandonată rapid și înlocuită cu puțină gândire religioasă. Recomand această carte celor suficient de mari să citească romane mai vechi.
Am aflat că există o continuare a acestei cărți care o urmărește pe nepoata Karanei ani mai târziu. În limba română nu a fost tradusă încă.

Spor la citit!

Lasă un răspuns