Dacă nu ar fi ei ar fi mult mai complicat.
Dacă nu ar fi acest proces de pregătire a întâlnirilor cu ei totul ar fi mult mai de nesuportat.
Dacă nu ar fi provocările pe care le oferă o astfel de întâlnire totul ar fi monoton și fad.
Dacă nu aș plonja în întregime în lumea lor, dar cu mintea mea de adult trecut prin ciur și dârmon nu aș avea ce povesti aici întru inspirația, poate, a altora care caută astfel de senzații.
Trebuie să-ți placă cu adevărat.
Trebuie să simți.
Trebuie să înțelegi.
Trebuie să accepți.
Trebuie să iubești copiii și să-i ajuți să capete profunzime puțin câte puțin zi de zi.
Iar ieri a fost despre brad, o legendă care-mi place și pe care nu o ocolesc cu fiecare serie de copii cu care mă joc fie că-s mai mari ori mai mici de fiecare dată punându-mi întrebarea: cum ar reacționa părinții, dezveliți de toate straturile diplomatice și sociale la o astfel de întâlnire trebuind a scoate în față copilul ascuns din ei?
Până ce acest lucru va fi posibil, oportunitatea de a mă juca cu copiii lor este și mai provocatoare, aceștia fiind atât de direcți și sinceri atât din gestică cât și verbal încât ai un feedback pe loc, ceea ce reprezintă partea bună a întâlnirii știind ce anume poți îmbunătăți la următoarea.
Brăduțul de Crăciun merită a fi adus în fața copiilor pentru că deschide dialoguri minunate și pentru că e foarte ofertant. Bradul care nu era mulțumit nicicum de felul în care arăta, peripețiile prin care a trecut și mai ales modul cum s-a terminat povestea dă de gândit copiilor chiar dacă sunt atât de mici.
Meștereala zilei a fost aceea de a da viață unui brăduț. Am avut nevoie de un triunghi din carton tare, fâșii de hârtie colorată (mai mult verde și ceva cu modele), o bucățică de hârtie maro pentru trunchi, lipici, foarfece și multă voie bună, exemplificarea de rigoare și au trecut la treabă. Unii au avut voie bună din plin decorând bradul pe ambele părți. Spor și inspirație!
