machetedidactice.com

„Viața secretă a copacilor” de Peter Wohlleben

De când mă știu am avut o relație specială cu copacii pe care i-am urmărit și respectat cât și cum m-am priceput. În tinerețea mea, serviciul pe care-l aveam presupunea deplasări lungi, pe distanțe mari, așa putând intra în zone în care nu lipseau pădurile. Iar dacă ele nu-mi ieșeau în cale le căutam eu pentru a mă bucura de ceea ce-mi ofereau, repet, la nivel de senzație fără niște cunoștințe amănunțite, științifice ori probate de specialiști. Am îmbrățișat copacii de atât de multe ori pentru că starea pe care mi-o transmiteau era una de bine, liniște, înțelegere și cred, cel mai mult de acceptare a mea exact așa cum eram, poate și pentru faptul că erau incapabili să mă dojenească. În pandemie, atunci când am fost obligați a sta în case, m-am aplecat peste cărțile pe care deja le aveam în bibliotecă, cărți între copertele cărora erau informații științifice, îmbrăcate pentru a fi înțelese de toată lumea care era curioasă. Așa am putut citi cum ar arăta „Lumea fără noi” pe care v-o recomand, dar și alte titluri peste care voi reveni în această  vară.

Acum l-am întâlnit pe Peter Wohlleben, cel care a generat venituri suplimentare pentru pădure conducând tururi, predând cursuri, dar faptul cel mai interesant a fost să descopăr că el a creat un cimitir forestier, unde cenușa oamenilor poate fi îngropată într-o urnă din lemn de fag netratat. De asemenea, el a insistat de mult timp că oamenii din întreaga lume ar putea și ar trebui să își gestioneze pădurile la fel. Până acum câțiva ani, practic nimeni nu-l asculta. E de aplaudat hotărârea cu care și-a urmat crezul scoțând nu mai puțin de cincisprezece cărți cu acest subiect, cărți care nu au avut impactul dorit, ceea ce l-a trimis într-o depresie, dar nu l-a doborât. Schimbând modul în care se adresează oamenilor, odată cu cea de-a șaisprezecea carte, Viața ascunsă a copacilor, totul s-a așezat într-o altă cheie. Editorul său a programat un tiraj de două sute șaptezeci de exemplare. Din motive pe care Wohlleben încă încearcă să le dea un sens, cartea a înflorit, apoi a explodat: s-au vândut mai mult de un milion de exemplare numai în Germania și mai mult de trei milioane în întreaga lume. Wohlleben are acum propria sa revistă, care îi prezintă chipul pe fiecare copertă, în stil Oprah; un podcast; un film documentar; și o emisiune TV, în care duce celebrități germane în călătorii de supraviețuire peste noapte. El a fost invitat recent să vorbească în fața Comisiei Europene și s-a consultat cu liderii Partidului Verzilor din Germania cu privire la politica lor forestieră.

„Viața ascunsă a copacilor” a apărut ca o consecință a tururile de mers pe jos, prin aceeași zonă de pădure. „Oamenii pe care i-am ghidat prin pădure – erau antrenori serioși”, a spus el. „Pentru că, atunci când vorbeam într-un mod care nu era interesant, începeau să vorbească între ei.” Evitând jargonul tehnic, a învățat cum să-i facă să râdă și cum să-i facă să suspine.

Wohlleben este fanatic în privința virtuților creșterii lente. Cu cât un copac crește mai încet, spune el, cu atât este mai solid și șansele sale de a supraviețui amenințărilor naturale sunt mai mari. Îl doare să vadă copaci cu creștere rapidă în plantațiile cu o singură specie, pierduți din cauza infestărilor, furtunilor și dăunătorilor.

„Viața ascunsă a copacilor” începe prin a descrie ziua în care Wohlleben a descoperit un ciot, care fusese

doborât acum 400-500 de ani. Și totuși, cum de rezistase atât de mult rămășițele lui?

Era evident că în cazul acestui exemplar, lucrurile stăteau altfel. El primea sprijin de la copacii din împrejurimi, și anume prin rădăcini. De cele mai multe ori e vorba despre legături de suprafață, prin țesut fungic care conectează vârfurile rădăcinilor și le ajută să realizeze schimbul de substanțe nutritive, alteori rădăcinile comunică direct între ele.(pagina 14)

În Viața ascunsă a copacilor, el scrie:

când copacilor le este cu adevărat sete, încep să țipe.

Admite că acesta este probabil „un eveniment pur mecanic”; acest sunet, care poate fi auzit doar cu ajutorul instrumentelor speciale, este de fapt o vibrație ultrasonică care are loc în trunchi, deoarece sistemul său vascular se luptă să transporte o cantitate redusă de apă până la frunze.

Modul în care descrie autorul viața copacilor, dându-le acestora însușiri omenești, este considerată de unii specialiști un fel de carte de povești însă autorul se scuză că doar așa a putut atrage atenția oamenilor pentru a interveni în protejarea pădurilor.

Veți găsi multe explicații care vor fi răspunsul unor întrebări ce vă macină de multă vreme pentru că modul în care sunt explicate poate fi înțeles și de novice. Pentru cealaltă parte a breslei, cartea autorului german a generat multe polemici, una dintre ele fiind aceea a ignorării problemelor ce apar datorită schimbărilor climatice, aceasta regăsindu-se prea puțin în această lucrare. Wohlleben a mai scris o carte după aceasta în care încearcă să răspundă acuzațiilor.

Lăsând la o parte polemicile lumii academice această carte aduce multe informații în atenția cititorului îndemnându-l nu să creadă neapărat ceea ce se afirmă, dar să devină mai atent la ce se petrece cu copacii pe care-i întâlnește, să observe schimbările care au loc  în fiecare anotimp. Oare copacii au prieteni, simt singurătatea, țipă de durere și comunică în subteran prin woodwide web? Pădurarul german spune că da. Unii acționează ca părinți și vecini buni. Alții fac mai mult decât să arunce umbră – sunt bătăuși brutali față de speciile rivale. Cei tineri își asumă riscuri cu băutura și căderea frunzelor, apoi își amintesc de lecțiile grele din greșelile lor. Este o viață grea.
Atunci când veți merge la plimbare în parc ori printr-o pădure veți simți diferit fiind mai atenți la toate sunetele care se aud la fiecare pas pe care-l faceți. Ciupercile, mușchii, lichenii, forma crengilor, aromele pe care le detectați toate se vor așeza într-un mod aparte venind să întărească ideea că indiferent ce se întâmplă natura are capacitatea de a se regenera și de a supraviețui într-un mod în care ființele umane nu pot. Pentru că atâta vreme cât s-au descoperit copaci care există pe pământ de peste 9000 de ani, e de la sine înțeles că trebuie să ne aplecăm cu mai multă grijă și luare aminte asupra lor. Și dacă nu le putem face bine măcar să nu le facem rău intenționat.

Am aflat despre mierea de mană, cea despre care nu am citit pe nici un produs din ce ar fi realizată, și m-a mirat trebuie să recunosc.

Pentru multe animale însă, păduchii sunt o binecuvântare. În primul rând este vorba despre alte insecte profitoare, cum ar fi gărgărițele, care se ospătează cu poftă din păduchi. Furnicilor, în schimb, le place atât de tare sucul zaharos, încât îl lipăie direct din fundul păduchilor. Pentru a accelera procesul, le ating acestora dosul cu antenele lor, iar asta îi provoacă păduchelui senzația de urinare. Și pentru ca altor prădători să nu le vina ideea să mănânce aceste colonii prețioase de păduchi, furnicile îi protejează. În coroanele copacilor se face zootehnie în toată regula. Totul se folosește, chiar și ceea ce rămâne în urma furnicilor. Pelicula dulce care acoperă vegetația din jurul copacului invadat este acoperită curând de ciuperci și bacterii și capătă culoarea mucegaiului negru.
Albinele se folosesc și ele de fecalele păduchilor. Ele sug stropii dulci, îi transportă în fagure, unde îi vomită și îi transformă în miere de pădure de culoare închisă. Un deliciu pentru consumatori, deși nu are nimic de-a face cu florile. (pagina 132)

Atașez câteva citate pentru a vă invita la lectură și la studiu, cum altfel.

Oamenii de știință au cercetat 700000 de copaci de pe toate continentele. Rezultatul a fost surprinzător. Copacii cresc mai repede odată cu înaintarea în vârstă. Copacii cu trunchiuri cu un diametru de un metru produc de trei ori mai multă biomasă decât arborii cu trunchiuri de două ori mai mici. În cazul copacilor, să fii bătrân nu înseamnă, așadar, să fii neputincios, încovoiat și sensibil, ci, dimpotrivă, plin de vigoare și în putere. Seniorii pădurii sunt mult mai productivi decât lupii tineri și, în contextul schimbărilor climatice, aliați de nădejde ai oamenilor. (pagina 113)

La tineretul care trăiește la umbra părinților, procedura standard de cădere a frunzelor are câteva excepții. Când copacul-mamă își pierde frunzele, lumina soarelui pătrunde, dintr-odată, din plin în pădure. Gașca de adolescenți atât așteaptă și se folosește din plin de această lumină pentru a depozita cât mai multă energie. De cele mai multe ori, primele geruri îi iau prin surprindere. (pagina 158)

Urmăriți, dacă aveți timp și curiozitate, și acest video poate vă va fi de ajutor. Spor în toate!

Lasă un răspuns