și tu erai totul, și totul erai tu, și nu era nici o deosibire între tot și nimic”.
Mulțumesc, Mircea Cărtărescu, pentru că m-ați făcut să trec printr-un carusel pe care doar cei aleși îl simt în așa fel!
Aici a început, într-un ianuarie cu lapoviță și ninsoare și un drum la Nada Florilor, locul unde cuvintele capătă o consistență aparte nemaisimțite.
Seară de seară, chiar dacă în doze foarte mici, o împreunare ce nu poate fi descrisă. Nici în cuvinte.
Atingeri reciproce, un joc al seducției.
Exemplu mai concludent ca acesta, când o carte îți ține de cald, nu știu să mai existe. Ce altă pledoarie poate fi pentru acest demers, al lecturii?
Note colorate, văzute și nevăzute.
Pare o cină în doi, dar personajele sunt mult mai multe.
Când suratele ascultă în liniște ce ai tu de spus.
În nopțile de veghe împreună.
Clipa când înțeleg că fericirea e-n cuvântul unor magicieni contemporani cu tine. O cuprinzi pentru că asta simți că trebuie să faci. Instinctiv. Mulțumesc!
