Despre cărțile care mi-au ținut companie, despre întâlniri literare neașteptate și despre bucuria de a citi departe de casă, sub soarele blând al Israelului.
Sunt luni care trec repede și luni care lasă în urmă amintiri, emoții și povești pe care simți nevoia să le păstrezi undeva. Octombrie a fost, pentru mine, una dintre acele luni generoase. O lună în care cărțile s-au adunat frumos, una după alta, în jurul meu, în care am călătorit prin lumi și destine diferite și în care am avut bucuria de a citi în locuri pe care mi le-aș dori mereu aproape.
Mai mult decât atât, ultimele nouă zile ale lunii m-au găsit departe de țară, în Israel, într-un decor pe care îl iubesc nespus. Am citit la malul unor mări cu nume încărcate de istorie, sub un soare generos, în acea căldură care mie îmi aduce o stare de bine greu de descris. A fost, dacă vreți, o întâlnire fericită între cărți și călătorie, două dintre bucuriile mele cele mai mari.
Dar să o iau cu începutul, pentru că octombrie merită povestit pe îndelete.
O carte care m-a emoționat: „Paula”, de Isabel Allende
Am început luna cu Paula, de Isabel Allende , o carte care m-a emoționat profund și care mi-a rămas în suflet mult după ce am întors ultima pagină.
Este o carte autobiografică, o mărturisire tulburătoare pe care scriitoarea o construiește în timp ce veghează la căpătâiul fiicei sale, Paula, aflată în comă în urma unei afecțiuni grave. Tânăra avea doar 28 de ani. În acele clipe de durere și neputință, Isabel Allende începe să-i povestească fiicei sale istoria familiei, propria viață, iubirile, pierderile, rătăcirile și toate acele întâmplări care au făcut-o omul și scriitoarea de astăzi.
Este o carte în care întâlnim o Isabel Allende diferită de cea pe care o descoperim în romanele sale. O femeie care își deschide sufletul, care renunță la multe dintre învelișurile care o protejează și care vorbește despre lucruri intime, uneori dureroase, cu o sinceritate impresionantă.
Am apreciat enorm acest curaj al mărturisirii. Nu este ușor să te așezi în fața cititorului fără să ascunzi aproape nimic, să-i încredințezi amintiri, răni și fragmente din propria viață. Paula este mai mult decât o carte despre pierdere; este o declarație de iubire, o încercare de a păstra vie memoria cuiva drag prin puterea cuvintelor.
Și, pentru că tot vorbim despre Isabel Allende, m-am bucurat să aflu despre recenta sa recunoaștere internațională și despre distincția primită în Spania, o confirmare în plus a valorii unei scriitoare pe care o admir.
O poveste care nu m-a cucerit pe deplin: „Băiatul care și-a pierdut scânteia”, de Maggie O’Farrell
Am continuat cu Băiatul care și-a pierdut scânteia, de Maggie O’Farrell. Recunosc că am pornit spre această lectură cu așteptări destul de mari. Am mai citit cărți semnate de autoare, atât pentru adulți, cât și pentru copii, iar unele dintre ele mi-au plăcut foarte mult. Hamnet, Există, există, exist și Unde se duc îngerii de zăpadă sunt titluri care mi-au rămas în minte și pe care le-am citit cu multă plăcere.
De data aceasta, însă, întâlnirea nu a fost chiar cea pe care o anticipasem.
Povestea ne poartă într-o familie care se mută la țară, într-o casă pe care copiii nu reușesc să o îndrăgească. Locul are însă propriile lui mistere, iar printre poveștile satului circulă legenda unei făpturi numite nouka, pusă pe șotii și capabilă să stârnească tot felul de încurcături. Băiatul familiei nu crede în existența acesteia, până când o întâlnire neașteptată îi schimbă perspectiva.
Este o poveste despre imaginație, despre fricile copilăriei și despre acea graniță fragilă dintre ceea ce credem că este posibil și ceea ce descoperim, uneori, că ne poate surprinde. Cu toate acestea, mie mi s-a părut că anumite întâmplări sunt puțin prea forțate, iar povestea nu a reușit să mă atragă în universul ei atât de mult pe cât mi-aș fi dorit.
Trebuie să remarc, în schimb, felul în care este realizată ediția apărută la Didactica Publishing House. Este o carte foarte frumoasă din punct de vedere editorial, cu o copertă cartonată și ilustrații deosebite, semnate de Daniela Jaglenka Terrazzini. O carte care încântă privirea și pe care ai plăcerea să o ții în mâini, chiar dacă povestea nu te cucerește în aceeași măsură.
Dincolo de istorie, o poveste despre supraviețuire: „Fiicele din Shandong”
Am plecat apoi într-o călătorie literară în China, prin intermediul romanului Fiicele din Shandong, de Eve J. Chung. O lectură care mi-a produs multă mâhnire și care m-a făcut să mă opresc de câteva ori pentru a reflecta la destinul femeilor într-o societate în care valoarea lor era judecată, înainte de orice, prin capacitatea de a aduce pe lume un băiat.
Condiția femeii este zugrăvită aici în culori greu de suportat. Ea nu este stăpâna propriei vieți, ci ajunge să fie, în multe privințe, o sclavă a familiei soțului, supusă unor reguli și așteptări care îi anulează libertatea și demnitatea.
În centrul poveștii se află o mamă care naște numai fete și care ajunge să suporte consecințele unei mentalități crude, în care lipsa unui moștenitor de sex masculin devine o vină. Evenimentele care se succed în familie sunt dureroase, iar destinul acestei femei capătă dimensiuni dramatice.
După preluarea puterii de către regimul lui Mao, povestea se transformă într-o călătorie complicată și plină de încercări. Mama pornește în pribegie alături de cele trei fiice rămase în viață, după ce una dintre fete murise anterior. Este o călătorie a supraviețuirii, dar și a unei iubiri materne care nu cunoaște limite.
M-a impresionat determinarea acestei femei, puterea de a merge mai departe atunci când toate împrejurările par să-i fie potrivnice. Este genul de carte care te tulbură, care te face să privești altfel anumite realități istorice și care îți amintește cât de fragilă poate fi viața atunci când libertatea și drepturile fundamentale lipsesc.
O lectură apăsătoare, dar importantă. Pentru că unele povești trebuie cunoscute chiar și atunci când nu sunt ușor de citit.
O familie, o copilărie și multe destine: „Livada”, de Marina Stepnova
Am revenit apoi la literatura rusă, odată cu Livada, de Marina Stepnova , o carte care mi-a plăcut foarte mult și în care am regăsit acea scriitură bogată, specifică multor autori ruși, cu descrieri ample, detalii atent construite și personaje pe care ajungi să le cunoști în profunzime.
Este povestea unei familii în care venirea pe lume a unei fetițe schimbă totul. Tusia apare într-un moment în care părinții ei nu mai sunt chiar tineri – la 40 de ani, vârstă care, în contextul vremurilor despre care se povestește, putea fi privită altfel decât o privim astăzi. Apariția ei aduce bucurii, neliniști, transformări și, mai ales, o întreagă dinamică nouă în interiorul familiei.
Mi-a plăcut să urmăresc evoluția Tusiei, felul în care se conturează personalitatea ei și modul în care prezența acestei fetițe influențează destinele celor din jur. La fel de interesant este personajul doctorului, care ajunge să ocupe un loc aproape dominant în viața casei, dar și atitudinea tatălui, care, la un moment dat, alege să abandoneze totul și să plece.
Marina Stepnova are darul de a construi personaje cu multe nuanțe, de a le urmări gesturile, ezitările și contradicțiile. Nu oferă doar o poveste de familie, ci o întreagă lume, cu reguli, tensiuni, iubiri și abandonuri.
A fost una dintre lecturile mele preferate ale lunii și o carte pe care o recomand celor care iubesc romanele ample, cu atmosferă, cu personaje bine conturate și cu acea plăcere de a zăbovi într-o poveste fără să te grăbești spre final.
Mijlocul lunii octombrie m-a găsit într-o cafenea aparte, la o ceașcă de cafea și în compania poveștilor din universul creat de Toshikazu Kawaguchi.
Am citit Povești din cafenea și Până nu se răcește cafeaua, două cărți care au în comun o idee fascinantă: posibilitatea de a călători în trecut sau în viitor, cu toate emoțiile și întrebările pe care o asemenea experiență le-ar putea aduce.
Există însă o condiție: indiferent unde alegi să călătorești, nu poți schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple.
Și atunci, care mai este rostul unei asemenea călătorii? Poate tocmai aici se află frumusețea acestor povești. În dorința de a revedea pe cineva, de a spune ceea ce nu ai apucat să spui, de a înțelege mai bine o întâmplare sau de a găsi împăcarea cu un moment care continuă să te urmărească.
Cele două volume aduc în prim-plan personaje diferite, fiecare cu propriile regrete, dorințe și neîmpliniri. Sunt povești uneori bizare, alteori emoționante, care te fac să te gândești la timp, la alegeri și la relațiile dintre oameni.
Mi-a plăcut ideea că nu putem modifica trecutul, dar putem schimba felul în care îl purtăm cu noi. Că uneori o întâlnire, chiar și una imposibilă în aparență, poate aduce o liniște pe care nu o găseam în prezent.
Sunt cărți care se citesc cu plăcere, dar care îți lasă și câteva întrebări în minte. Iar eu cred că tocmai acesta este unul dintre darurile frumoase ale literaturii.
Israel, trei mări și două întâlniri literare cu Eshkol Nevo
Pentru călătoria mea în Israel am ales două titluri semnate de Eshkol Nevo: Trei etaje și Simetria dorințelor. Două cărți care mi-au ținut companie în unele dintre zilele petrecute departe de casă și care au devenit, într-un fel, parte din amintirea acestei călătorii.
Le-am citit de-a lungul mărilor pe care le-am colindat: Marea Moartă, Marea Roșie și Marea Mediterană. Și trebuie să recunosc că nu-mi pot imagina un decor mai potrivit pentru aceste lecturi. Soarele, căldura, albastrul apei și liniștea acelor locuri au însoțit poveștile într-un mod aparte. Uneori aveam impresia că nu citesc doar despre Israel, ci că mă aflu chiar în interiorul lumii construite de autor.
Trei etaje mi-a plăcut foarte mult prin felul în care surprinde viețile unor oameni care locuiesc în aceeași clădire, dar care poartă în interiorul lor universuri complet diferite. Fiecare etaj ascunde o poveste, fiecare personaj are propriile neliniști, secrete, slăbiciuni și dorințe. Dincolo de aparența unei vieți obișnuite, se ascund drame, întrebări și fragilități omenești.
Mi-a plăcut această perspectivă asupra oamenilor, ideea că nu cunoaștem niciodată cu adevărat tot ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise și că fiecare dintre noi poartă o poveste pe care ceilalți nu o văd.
Dar bucuria cea mai mare a venit odată cu Simetria dorințelor, romanul celor patru prieteni și al unei prietenii urmărite de-a lungul anilor, cu tot ceea ce aduce timpul în viețile oamenilor: schimbări, alegeri, împliniri, dezamăgiri și visuri care nu se împlinesc întotdeauna așa cum ne-am imaginat.
Mi-a plăcut enorm această carte! Poate și pentru că am avut ocazia să călătoresc prin locurile despre care vorbește autorul. Tel Aviv, Holon, Ierusalim… Numele lor nu mai erau simple repere geografice, ci deveniseră locuri pe care le văzusem, le străbătusem și ale căror imagini le purtam încă proaspete în memorie.
În timp ce citeam, aveam sentimentul că mă întorc în locuri cunoscute, că recunosc atmosfera, că mă apropii și mai mult de lumea personajelor. A fost o experiență literară deosebită, una dintre acele întâlniri în care locul în care te afli și cartea pe care o citești se completează în mod fericit.
Mi-a plăcut atât de mult Simetria dorințelor, încât am păstrat ultimele câteva zeci de pagini pentru drumul de întoarcere. Am vrut să o termin în avion, să închid povestea undeva între cer și pământ, după zilele minunate petrecute în Israel. Și exact așa s-a întâmplat.
A fost un final de lectură pe care nu cred că l-aș fi putut alege mai bine.
Tot în Israel, bucurându-mă de clima aceea excepțională pe care o ador, am citit și Dansatoarea din Izu, de Yasunari Kawabata.
A fost însă o întâlnire literară care nu s-a produs în întregime. Cartea nu a ajuns la mine așa cum mi-aș fi dorit și nici nu am reușit să pătrund în universul ei cu deschiderea pe care o așteptam. Poate că nu a fost momentul potrivit, poate că am avut nevoie de o altă stare de spirit sau poate că unele cărți au nevoie de mai mult timp pentru a-și dezvălui frumusețea.
Nu vreau să trag o concluzie definitivă. Cred că îi voi mai acorda o șansă într-o zi, când voi reveni asupra paginilor ei cu mai multă răbdare și cu dorința de a-i descoperi sensurile mai adânci.
Până la urmă, și aceasta este una dintre frumusețile lecturii: nu toate cărțile ne întâlnesc la momentul potrivit, iar unele povești au nevoie de o a doua întâlnire.
Octombrie, o lună pe care o păstrez cu recunoștință
Privind în urmă, îmi dau seama că octombrie a fost o lună cu adevărat bogată. Am citit mult, am trecut prin istorii de viață impresionante, am cunoscut personaje care m-au emoționat, m-au revoltat sau m-au făcut să zăbovesc asupra unor întrebări.
Am călătorit prin Chile, China, Rusia, Japonia și Israel, am trecut de la povești de familie la istorii despre prietenie, de la destine feminine greu încercate la întâlniri imaginare cu trecutul și viitorul. Am avut lecturi care m-au cucerit, altele care m-au pus pe gânduri și câteva care, deocamdată, nu au reușit să mă atingă așa cum mi-aș fi dorit.
Dar nu acesta este, oare, farmecul unei luni de lectură? Să nu fie toate cărțile la fel, să nu ne placă toate în aceeași măsură, să avem parte de surprize, de revelații și, uneori, de mici dezamăgiri. Important este să rămânem curioși și să continuăm să deschidem cărți.
Sunt fericită din punct de vedere literar. Sunt recunoscătoare pentru toate poveștile pe care am avut ocazia să le descopăr și pentru locurile în care am putut să le citesc. Iar dacă ar fi să aleg o imagine care să-mi rămână din această lună, cred că ar fi aceea a unei cărți deschise, în mâini, cu marea în față și soarele încălzindu-mi chipul. O imagine simplă, dar care cuprinde atât de mult din ceea ce iubesc.
Octombrie mi-a oferit cărți, călătorii, emoții și amintiri. Ce mi-aș putea dori mai mult?
Poate doar ca și ultimele două luni ale anului să fie la fel de darnice. Să-mi aducă povești frumoase, autori pe care să-i descopăr, cărți care să mă surprindă și acea bucurie liniștită de a ști că, indiferent unde mă aflu, am întotdeauna o poveste care mă așteaptă.
Pentru că, până la urmă, sunt călătorii pe care le facem cu pașaportul și altele pe care le facem întorcând paginile unei cărți. Iar eu mă bucur nespus că le pot avea pe amândouă.
