Să mai spun că a fost frig nu are rost. E noiembrie, iar noiembrie înseamnă, inevitabil, sfârșit de toamnă, zile reci și vânt care îți amintește că anotimpurile nu negociază cu nimeni. Astăzi, vântul s-a simțit și mai puternic atunci când am ieșit să alerg pe stadion. Am reușit să fac și asta, deși trebuie să trag de mine în continuare, dar parcă într-un alt fel. Nu mai e doar despre disciplină, ci și despre a-mi găsi motivația, despre a mă convinge că merită să ies din ritmul comod al zilei și să fac ceva pentru mine.
Dimineața am rezolvat câteva probleme la bancă, apoi m-am întors la machetele mele. Am mai meșterit puțin, fără să mă grăbesc. Nu sunt multe, doar trei de făcut, așa că îmi permit să le iau pe rând, cu răbdare.
La ora două am plecat să mă întâlnesc cu o fetiță pe care o ador. Și, de fiecare dată când spun asta, simt nevoia să adaug încă o dată cuvântul „ador”. Pentru că exact asta simt. Întâlnirile cu ea îmi dau o stare de bine greu de explicat. Mă fac să mă simt utilă, vie, prezentă și, într-un fel frumos, mă provoacă să caut mereu povești, idei și abordări noi, care să ne înfrumusețeze viețile amândurora. Cred că unele întâlniri au darul acesta: îți oferă bucurie, dar îți și deschid drumuri către lucruri pe care altfel poate nu le-ai fi descoperit.
Am terminat și „Caietul interzis”, o carte care mi-a plăcut mult. Am început alta, care se numește „Atlasul norilor”. Îmi place să am mereu ceva de citit, ceva care să mă scoată puțin din cotidian și să-mi ofere o altă perspectivă asupra lumii.
Tot zilele acestea am descoperit și punch needle, o tehnică de cusut pe care am tot încercat să o deslușesc, fără prea mult succes, până de curând. Acum, că în sfârșit am înțeles cum funcționează, mă încearcă o satisfacție copilărească. Am în plan să fac o față de pernă și deja mă bucur de gândul că voi transforma o îndeletnicire nouă într-un obiect făcut cu mâinile mele.
Am mai urmărit și câteva filmulețe despre tricotat. Este una dintre activitățile pe care le ador. Are ceva liniștitor în ea, ceva care te obligă să încetinești, să fii atent și să construiești, ochi cu ochi, ceva care la final capătă formă. Și, dincolo de plăcerea pe care mi-o oferă, este și o îndeletnicire cât se poate de utilă. Îmi place ideea aceasta de a îmbina bucuria cu folosul.
Așadar, nimic spectaculos. O zi cu treburi obișnuite, cu mici reușite, cu lectură, întâlniri, alergare și planuri creative. Numai că, dacă stau să mă gândesc, poate tocmai din astfel de zile se adună lucrurile care contează.
Am avut însă și o mică negociere cu mine însămi în privința mâncării. Am pus un kilogram și, bineînțeles, primul impuls a fost să-mi strâng puțin hățurile. Am fost plecată, m-am simțit bine, am mâncat mai multe dulciuri și, probabil, am profitat ceva mai mult decât era cazul de micile plăceri ale vacanței.
Adevărul este că, și în Israel, am mers foarte mult, am făcut sport, mi-am respectat programul de dimineață și am încercat să păstrez obiceiurile care îmi fac bine. Dar se pare că am mai fentat câte o poftă, câte o tentație, iar acum cântarul îmi amintește că lucrurile au și consecințe.
Nu fac din asta o dramă. O să încerc să revin la kilogramele pe care le aveam, cu puțină atenție și ceva mai multă cumpătare. Dar mă întreb dacă e nevoie să ținem mereu hățurile atât de strâns. Dacă nu cumva există și momente în care e firesc să le lăsăm mai libere. Să ne bucurăm, să gustăm, să nu transformăm fiecare abatere într-o vină și fiecare kilogram în plus într-un motiv de nemulțumire.
Până la urmă, și bucuria are nevoie de loc. Nu putem trăi mereu cu toate regulile întinse la maximum. Uneori, tocmai relaxarea aceasta ne ajută să ne întoarcem mai ușor la echilibru.
E aproape mijlocul lui noiembrie și mă surprind făcând, destul de des, bilanțuri despre bine și despre nebine. Le privesc ca pe două talere ale unei balanțe și încerc să înțeleg în ce direcție se înclină. Nu întotdeauna lucrurile sunt clare. Uneori, nebinele pare să cântărească mai mult, alteori se întâmplă ceva mărunt, o întâlnire, o carte, o idee nouă, o reușită personală, și balanța se mișcă în direcția cealaltă.
Dar am senzația că, în ultima vreme, adun. Câte un pic, câte un pic, câte un pic. Nu neapărat lucruri mari, nu întâmplări spectaculoase, ci mici motive de mulțumire, experiențe care mă îmbogățesc, oameni care îmi fac bine, activități care mă țin conectată la mine însămi.
Și poate că asta contează cel mai mult: să nu așteptăm întotdeauna o mare fericire ca să putem spune că ne este bine. Să învățăm să recunoaștem binele și în lucrurile mărunte, să-l adunăm cu răbdare și să-i facem loc în viața noastră.
Sunt zile în care simt că talerul binelui urcă. Poate că nu foarte mult, poate că nu definitiv, dar urcă. Sau, cel puțin, așa îl percep eu.
Și, pentru moment, îmi este suficient.
