Zilele trecute, am cumpărat de la un market o cutiuță în care se lăfăiau trei fructe ale pasiunii. Mici, exotice, cu aerul acela misterios al fructelor care par să ascundă cine știe ce experiențe culinare de neuitat.
În seara aceasta, m-am hotărât să sacrific unul dintre ele, mai ales că și mama era curioasă să afle ce gust are atât de lăudatul fruct al pasiunii. L-am tăiat în două, cu oarecare entuziasm, și i-am oferit și ei o porție de degustare.
Mama s-a uitat atent la jumătățile de fruct, le-a cercetat câteva clipe, apoi, cu naturalețea omului care nu simte nevoia să îndulcească adevărul, a exclamat:
— Ăsta-i fructul pasiunii?! Ăsta-i fructul deznădejdii! Uai, cât de acru e!
Am izbucnit în râs.
Și uite-așa, fructul pasiunii și-a pierdut, cel puțin în bucătăria noastră, aura romantică. În loc de o explozie de savoare exotică, am avut parte de o mică lecție de sinceritate maternă, servită cu o expresie memorabilă.
Se pare că pasiunea nu este întotdeauna dulce, iar uneori, înainte să te cucerească, îți cam strânge gura pungă!
Cât despre celelalte două fructe din cutiuță, să zicem că au primit un răgaz. După o asemenea recenzie, nu mă grăbesc să le mai dau pe mâna mamei. Cine știe ce altă denumire le mai găsește!
Pentru că, până la urmă, nu toate fructele pasiunii aduc fluturi în stomac. Unele aduc doar o grimasă și o replică de ținut minte. 😄
