machetedidactice.com

Când se cere o rearanjare, cedezi într-un final

De mai multă vreme se tot discuta în casa noastră despre o rearanjare a unora dintre camere însă mereu au fost alte priorități și s-a pus în așteptare punerea în aplicare a ceea ce doream tot noi, evident. Doar că acum, din motive pe care nu are rost să le specific, am fost puși în fața acestui fapt trebuind a-l duce la bun sfârșit.

Primul pas a fost acela de a face loc în alte camere și așa am rearanjat obiectele de mobilier, având ceva treabă fizică de făcut dacă e să specific faptul că pianul are o greutate considerabilă, placa de bronz din interior cântărind 1 tonă, nici mai mult nici mai puțin.

În momentul în care am ajuns să stau față în față cu biblioteca ce se află în camera unde avem birourile (sună ciudat, dar așa a fost până acum, biroul meu și al liceanului aflându-se în aceeași cameră) m-au învăluit tot soiul de senzații știind ce anume mă așteaptă.

La prima oră a dimineții, după ce liceanul a plecat la școală, am început procesul de golire al bibliotecii iar asta a luat mult timp, nu că nu știam că așa se va întâmpla. Dacă pentru cărțile aflate în față nu aveam nelămuriri, ele fiind cumpărate recent, multe dintre ele, atunci când am ajuns la rândurile din spate bucuria a crescut proporțional pe măsură ce rafturile se goleau. Trebuie să recunosc că am descoperit cărți de mult uitate, asupra cărora nu am putut să nu zăbovesc, mai mult sau mai puțin, pentru a retrăi momente din existența mea legat de ele.

Colecția semnată de Marin Sorescu a fost completată cu rătăcitele pe care știam că sunt, mama mea fiind îndrăgostită de acest scriitor, toate cărțile semnate de el regăsindu-se în biblioteca noastră.

E drept că pe unele le avem în mai multe exemplare, dar cum nu reușesc niciodată să mă descotorosesc de ele, sau  tot adunat pentru că valul uitării s-a așternut în memoria mea.

Pot uita partidele și provocările pe care le-am avut alături de fiii mei atunci când ne testam cunoștințele generale? Nu, nicicum nu s-a petrecut așa ceva, eu povestindu-le de celebrul concurs difuzat la televiziunea națională atunci când eu eram copil. În aceste cărți, gradele de complexitate a întrebărilor diferă, putându-se folosi la diferite vârste fără teama de a greși. Iar eu încercând, știu despre ce vorbesc.

Cărți cumpărate imediat după revoluție arată o explozie a editurilor, piața fiind atunci mai mult decât ofertantă în această direcție. Păcat că apetitul a scăzut atât de mult, multe dintre editurile de atunci fiind amintire altele reușind a adopta strategii care să le permită supraviețuirea.

Cărțile oferite fiului meu cel mare, cu toate ocaziile care au venit peste noi, fie că vorbesc despre sărbătorile religioase, zilele onomastice ori mai știu eu ce aniversări, au rămas în mare parte aici, ele nefiind încă luate peste mări și țări. Eu, privindu-le, am rememorat cum au apărut, de ce au apărut și povestea venirii lor la noi în casă.

L-am îmbrățișat și pe dragul meu Labiș, cel la care merg deseori și pe care-l citesc de câte ori mă cuprinde dorul.

A durau o zi întreagă să transferăm (că nu am fost singură în acest demers) cărțile dintr-o cameră în altă, reușind a număra sute de volume, unul mai interesat ca altul, fiecare cu istoria lui, cea din afara copertelor propriu-zise.

Pe lângă cărți, în bibliotecă am regăsit CD-urile pe care sunt înregistrate secvențe din repetițiile la pian, serbările de la grădiniță, dar și cursul festiv avut de Răzvan la finalul Universității, lecturile cu voce tare ale lui Luca încă de când a intrat în școală, tot soiul de documente pe care Răzvan le-a trimis acasă, documente care atestă parcursul lui academic și câte și mai câte. Am sărit prin timp și am retrăit secvențe din evoluția copiilor mei, fiind foarte fericită că am avut inspirația de a le face nemuritoare. De altfel, am și trimis lui Răzvan câteva secvențe din timpul în care pianul era prezent în viața lui zi de zi, repetițiile care-i ocupau ore, acum mie neajungându-mi a le asculta doar o dată.

Înainte de a încheia vreau să amintesc despre o carte a lui Nichita, „cu vii și cu morții laolaltă”, apărută în 5 decembrie 1990 la editura Harisma, între coperte găsind o paralelă dintre poeziile lui și întâmplările din decembrie 1989.

Prefața semnată de Sorin Dumitrescu este mai întinsă însă iată ce am citit la un moment dat:

Întocmai am procedat și noi, alăturând o selecție de poeme din nenumărarea poemelor premonitive, unor fotograme, alese și ele dintr-un imens material documentar, filmat prob și profesional, de echipele de „documentariști” în 21 și 22 decembrie, ca și în zilele următoare. Am știut, că în succesiunea imaginilor de film, fără alte pretenții, decât acelea de-a înregistra fapte mai mult sau mai puțin indiferente istoric, se află ascunse fotograme miraculoase, ca niște alveole în care eternitatea și-a depus polenul.

Biblioteca a fost golită de conținut. Cărțile și tot ce era în ea își vor găsi un alt cuib, tot alături de inima mea, pentru că altfel nu poate fi. Celor prezente li se vor mai alătura altele, rodul minților iscusite, inspirate fără de care eu, cititoarea, aș fi mult mai săracă și incoloră. Spor la ce mai citiți!

Lasă un răspuns

%d