Pentru că ieri nu am putut face fotografiile la Zidul Plângerii, era păcat să nu revenim și dimineață însă nu înainte de a lua micul dejun, cel care era în lista în rezervarea camerei de la hotel. Situat la nivelul 8 al clădirii, restaurantul hotelului Ibis Style a oferit un cadru minunat pentru a servi prima masă din zi. Curățenie, spațiu aerisit, personal discret, muzică bună în surdină totul a învelit micul dejun intr-o stare perfectă. Bucatele variate de la brânzeturi la verdețuri, legume, paste tartinabile, produse de patiserie și băuturile calde au venit în întâmpinarea papilelor mele dornice de gusturi aparte.
Am ales câte o linguriță din unele sortimente de paste tartinabile la care am adăugat câteva biluțe de mozarella, puțin scrambled egg, bucățele de ardei roșu și galben, broccoli și o felie de pâine neagră. A fost exact cât mi-a trebuit pentru a fi în forma în drumul pe care-l aveam de parcurs.
Drumul până în orașul vechi nu ne-a luat prea mult timp și un doi am ajuns la Zidul Plângerii. De data asta fără restricții de fotografiat am putut fi laturi de Luca, live, acest lucru sporind emoția momentului. E înălțător, aparte, unic.
Era multă lume, semnificat mai multă că ieri, mai gălăgioasă și grăbită pentru că nu poți zăbovi în fața Zidului prea mult, dar poți sta în fața lui rugandu-te, medita, citi ori mai știu eu cum simte fiecare. Forțele de ordine nu lipseau ori asta este imperios necesar în cazul acestui obiectiv vizitat de atât de multă lume din toate colturile Pământului.
Ritualul vizitării Zidului se încheie cu spălatul mâinilor ceea ce am făcut și eu.
Culoarele care duc spre Zid nu erau atât de animate, buticurile deschizându-se mai târziu însă chiar și așa am avut de unde cumpăra ce era nevoie înainte de a pleca.
Ori acest lucru nu s-a întâmplat imediat, mai zăbovind prin oraș.
Fiind zi de lucru, străzile atât din oraș cât și cele din exteriorul lui erau foarte populate, pulsul străzii fiind unul aparte care nu ține de nimic. Alerta venită pe mesagerie de la MAE a zugrăvit o stare inexistentă în oraș.
Piața orașului – un spectacol. N-am mâncat cu gura, dar cu privirea, mereu, continuu. Mă mir că nu am crăpat!
Bagajul odată luat de la hotel ne-a dat voie să ne luăm la revedere plecând spre parcarea unde fusese mașina lăsată.
Am plecat după amiază acasă, oprind în Tel-Aviv, acolo unde era musai să văd Jaffa, însă de pe cealaltă parte. Cum a fost? Povestesc mâine acum lăsând aici dovada pașilor pe care i-am făcut în dorință de a cuprinde acest oraș istoric cât mai mult cu putință. E puțin ce-am reușit însă e infinit mai bine decât dacă l-aș fi ratat.
