„Bibliotecara de la Auschwitz” de Antonio G. Iturbe

Atunci când citești titlul acestei cărți, dacă ai habar de subiect și anume ce au însemnat cu adevărat lagărele naziste, dar mai ales cel de la Auschwitz, te gândești că ceva nu este în regulă fiind știut faptul că naziștii/dictatorii nu iubeau cărțile nefiind interesați de subiectele lor, căutând a le elimina total pentru ca oamenii să nu aibă acces la informație.
Cum ai fi putut fi bibliotecar în asemenea loc?
A existat în acest lagăr o bibliotecă?

Și iată că, citind cartea Bibliotecara de la Auschwitz scrisă de Antonio G. Iturbe afli că a existat chiar dacă ea era alcătuită doar din 8 cărți de care avea grijă o bibliotecară de 13 ani pe nume Dita Alderova. Relația acestei copile cu cărțile de care trebuia să aibă grijă este descrisă de autor într-un mod aparte, așa cititorul aflând că ea, relația, este una sacră. Titlurile aflate în grija ei sunt din domenii diferite, iar cărțile între paginile cărora cuvintele se ascund sunt într-o stare precară: fără coperte, foile rupte ori zdrențuite, pătate sau lipsă. Aceste cărți erau ascunse sub o scândură nefiind permis a fi scoase de acolo, mai mult de patru cărți o dată. Se știe și din nefericire se poate observa și astăzi ce impact are incultura și lipsa educației asupra oamenilor, ei devenind o masă de manevră ușor de manipulat.
Fata se cufundă în lumi la care nu ar avea altfel acces, viața din lagăr tăindu-i orice posibilitate, dar nu și speranțele.
Istoria lumii de H.G. Wells, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas, Peripețiile bravului soldat Sveck acestea sunt patru dintre cele opt cărți care reprezintă cârligul de supraviețuire al Ditei. Pe măsură ce Dita se confundă cu personajele cărții, ea pune la îndoială multe lucruri, inclusiv în cine poate avea încredere într-o lume în care zvonurile și minciunile domină. Unul dintre instrumentele de supraviețuire pe care Dita le dezvoltă este crearea unui album foto în capul ei, lucru pe care naziștii nu i l-au putut îndepărta în timp ce le furau copiilor prizonieri copilăria.

(sursa foto:penguin.co.uk)

Dita Alderova este o adolescentă de 13 ani care trăiește fericită alături de părinții ei la Praga. Viața ei este cea a oricărei fete de vârsta ei și se desfășoară între școală (unde visează să studieze pentru a-și face o carieră) familie și prietenii. Este ceea ce spune o fată fericită. Dar viața ei va lua o întorsătură de 180 ° când va izbucni al Doilea Război Mondial și este deportată împreună cu familia sa mai întâi la Terezín, un ghetou pentru evrei din Praga și apoi în Polonia, mai exact în Auschwitz în cadrul populației din Cracovia. Nu înțelege nimic și știe doar că singura ei crimă este cea a etniei din care face parte, cea evreiască. Prin urmare, are o stea galbenă care o identifică ca făcând parte din acea rasă pe care naziștii par să vrea să o extermine. În Auswitchz trăiește înghesuită împreună cu alți evrei în cazărmi subumane, unde sunt nevoiți să lucreze.

În acel lagăr de concentrare există o rețea autentică de afaceri clandestine pentru a obține mâncare, chiar dacă este doar o bucată de pâine. Și, de asemenea, există o școală mică pentru ca unii copii să învețe. Acest lucru o uimește foarte mult pe Dita, care este surprinsă că naziștii ar fi interesați de cultura copiilor și își fac griji pentru cultura lor. Încetul cu încetul, ea va descoperi motivul acelei cazarme neobișnuite în care există o bibliotecă clandestină.

Blocul 31, locul în care stau copiii este condus de Fredy Hirsch, un instructor sportiv, iar el împreună cu o mână de profesori au umplut timpul copiilor cu activități educative și culturale.

În acea după-amiază a intrat pentru prima oară în blocul 31. În aparență, era una dintre cele treizeci și două de barăci care alcătuiau lagărul BIIb, împărțite pe două rânduri de câte șaisprezece și despărțite de strada principală, lagerstrasse, dacă mocirla cu pricina putea fi numită stradă. Era unul din acele grajduri dreptunghiulare, cu o sobă de cărămidă orizontală pe pământul bătătorit, care împărțea spațiul în două jumătăți. Dar a constatat că în blocul 31 exista o diferență fundamentală: în locul șirurilor de câte trei paturi siprapuse în care dormeau deținuții, existau doar niște bâncuțe; și în loc de lemn putred, pe pereți se vedeau desene cu eschimoși și cu piticii din Alba Ca Zăpada. (pagina 30)

Pentru copiii care urmează școala lui Alfred Hirsch din blocul 31, întrebarea care domină lumea lor este de ce ar trebui să studieze atunci când sunt puține șanse ca să iasă din Auschwitz în viață? Raționamentul lui Hirsch este că blocul 31 ar trebui să fie o oază pentru copii, deoarece au mici speranțe în fiecare zi. Realitatea este că 521 de copii au primit o oarecare educație în blocul 31, dar au trăit într-o frică constantă de a deveni un exemplar într-unul dintre experimentele morbide ale Dr. Josef Mengele. Pentru copii, blocului 31 este situat pe calea deportaților care merg pe jos de la trenuri la dușuri și moartea le-a întărit percepția. Pentru profesori, cum să facă ei să-i învețe pe copii însoțiți de zgomotul pe care-l fac victimile în drumul lor spre camerele de gazare, acolo unde vor muri în scurt timp?

Autorul prezintă multe personaje care fie suferă tot soiul de torturi fizice, fie se torturează prin anxietate și frică de ceea ce le oferă viitorul. și are un mod aparte de a se apleca asupra detaliilor și sensibilitățile fiecărui personaj. Fiecare personaj are propriul mod de a face față situației în care se află.
Pentru Dita, protagonistul principală și bibliotecara deținuților pericolul face parte din existența ei știind prea bine că dacă va fi descoperită, va fi omorâtă pe loc. Dealtfel, după o razie în blocul 31 Dita are parte de o întâlnire cu Mengele, temutul doctor Mengele.

O umbră neagră, mai neagră decât toate celelalte. merge și ea pe lagerstrasse în direcția opusă. Oamenii se dau la o parte din calea ei ca să treacă și să nu se oprească. Oricine ar putea spune că este moartea. Chiar este. Melodia Cavalcata delle Valchirie de Wagner pătrunde prin întuneric.

Doctorul Mengele.
Când ajunge în dreptul lui, Dita se pregătește să plece capul și să se dea la o parte, la fel ca toți ceilalți. Dar ofițerul se oprește și o țintește cu privirea.
– Pe tine te caut.
– Pemine?
Mengele o observă cu atenție
– Nu uit niciodată un chip.
Cuvintele lui răsună calm, ca atmosfera dintr-un cimitir. Dacă moartea ar vorbi, ar face-o exact cu această cadență. Dita își reamintește întâmplarea di blocul 31 din acea dup-amiază. Preotul nu i-a dat atenție din cauza certei care a avut loc cu profesorul țicnit și a crezut că a scăpat. Dar nu s-a gândit la doctorul Mengele. Era mai departe, dar e clar că a văzut-o. Era imposibil ca privirea lui de judiciar să nu-și dea seama că fata nu se afla la locul corespunzător, că ținea un braț de-a curmezișul pe piept, că ascundea ceva. Citește asta în răceala care se revarsă din ochii lui, deosebit de întunecați pentru un nazist.
– Numărul?
– 67894.
– O să te supraveghez. Când n-o să mă vezi, eu o să te observ. Când o să crezi că nu te aud, eu o să te ascult. Eu știu totul. Dacă încalci chiar și cu un milimetru ordinele din lagăr, o să aflu și vei sfârși întinsă pe masă, în sala mea de autopsii. Autopsiile pe viu sunt foarte revelatoare.
Și spunând asta, încuviințează, de parcă ar vorbi doar pentru sine.
– Vezi cum ajung în stomac ultimele valuri de sânge pe care le pulsează inima. Este un spectacol extraordinar. (pagina 51)

Dita își tratează biblioteca, care constă din opt cărți de hârtie și șase cărți vii ca și cum ar fi un doctor, poate un chirurg, de fiecare dată când o carte are nevoie de reparații, o reîntoarce înapoi la viață. Pentru Rudi Rosenberg, care este registratorul taberei, expunându-l la numerele asociate cu moartea, începe o relație cu Alice Munk, o tânără evreu disperată. Apoi este Victor Pestek, membru al SS, care dezvoltă o prietenie cu Renee Neumann. Pentru Fredy Hirsch imtortant este de a permite copiilor să se concentreze pe altceva decât situația lor, pentru el un copil zâmbește naziștilor reprezintă un act de sfidare. Pentru Ota Kelle, țelul a fost să-i învețe pe copii despre Palestina și despre viitor. Pentru Liesl Adler, mama Ditei cel mai greu a fost să umple golul lăsat de moartea soțului ei, iar bietul profesor Morgenstern, trebuia să se comporte ca un prost. Pe măsură ce autorul dezvoltă aceste personaje, el integrează o imagine exactă din punct de vedere istoric a ceea ce s-a întâmplat la Terezin și Auschwitz și aduce alături figuri istorice importante precum Mengele, Adolph Eichmann, Johann Schwarzhuber, Elisabeth Volkenrath și Rudolf Hoss. Limbajul și comportamentul Kapos și SS, descrierea îmbrăcămintei și a lucrărilor deținuților, muzica wagneriană din fundal sunt toate istorice.

În afară de a spune povestea Ditei, Iturbe se implică în mai multe aspecte filozofice ale vieții și supraviețuirii, în special într-un lagăr de concentrare. Capacitatea și spiritul uman pentru a depăși toate obstacolele apar la fel ca și importanța cărților în viața noastră de zi cu zi. Publicul cărții ar trebui să fie amplu și îi încurajez pe toți să-și investească timpul pentru a o experimenta.

Cartea se bazează pe experiența autentică a Ditei Kraus care împreună cu părinții ei au fost deportați la Terezin în 1942, mai târziu în decembrie 1943 au fost trimiși la Auschwitz unde Dita a fost separată de părinții ei. Acolo, alături de Fredy Hirsch au mai fost o mână de profesori iar unul dintre acești tineri educatori a fost Otto (Ota) Kraus, viitorul soț al Ditei.

Victime putem fi de când suntem mici. Câți oameni nu suferă ceea ce acum poartă denumirea de „bullying” pentru că într-un fel sau altul, sunt diferiți sau urmează un anumit trend care nu este la modă? Din acest motiv, cărți de genul acesta sunt cele despre care spun mereu că ar trebui să fie obligatorii în școli și universități. Sunt impresionante aceste mărturii de care nu ar trebui nimeni să fie străin. Noi am citit cartea împreună, adică mamă și fiu și ne-am oprit de nenumărate ori pentru discuții contrafactuale. Este o tentaţie umană firească să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă un anume eveniment n-ar fi avut loc sau dacă am fi ales alt drum atunci când am fost puşi în faţa unei dileme. Nu este o pornire aplicabilă doar pe plan personal, ci şi extrapolată la un context mai larg, istoric. Aşa-numita istorie contrafactuală, care mizează pe „condiţionalul contrafactual”, dă frâu liber imaginaţiei pentru a dezvolta direcţii pe care trecutul le-a curmat de cele mai multe ori în mod neaşteptat. Așa cum, în egală măsură, de multe ori am încercat să ne imaginăm cum și dacă am fi făcut față unor asemenea tratamente, cât am fi putut rezista la foame, frig, boli. Și este practic imposibil să reușești, poate și pentru că atât eu, dar mai ales fiul meu nu am trăit într-o perioadă de război. Poate eu, într-un război rece, dar nu s-a comparat nici 1% cu ce au îndurat atâtea milioane de suflete în lagărele naziste.
Am stat mult pe această lectură, am revenit de nenumărate ori la ea, am cărat cartea pentru a citi în diferite locuri și a experimenta trăiri diferite.
Am ales să-i punem punct acum, la final de an, în preajma unui brad de Crăciun, gândindu-ne la toți cei care nu mai sunt și sperând la a avea un drum mai lin acolo unde se află acum pentru că NU AVEM VOIE SĂ UITĂM NICIODATĂ CE A FOST pentru a nu repeta greșelile lor, noi având voie să facem altele, nu aceleași!

– Și la ce a folosit? Toți copiii aduși în septembrie au murit.
– A meritat. Numic nu a fost în zadar. Îți amintești cum râdeau? Îți amintești cum deschideau larg ochii când cântau Alouette sau când ascultau poveștile din cărțile noastre vii? Îți amintești cum săreau când le puneam jumătate de biscuit în strachină?
– Și entuziasmul cu care pregăteau piesele de teatru!
Au fost fericiți, Edita.
– Dar a durat prea puțin…
– Viața, orice viață, durează foarte puțin. Dar dacă ai reușit să fii fericit, măcar o clipă, a meritat osteneala de a o fi trăit. (pagina 287)