machetedidactice.com

Au idee părinții ce înseamnă o excursie organizată de doamna? Dar doamnele care ar trebui să le organizeze?

Am reușit, datorită prietenei mele, Ana, să văd cum și ce înseamnă o excursie alături de copii, din ciclul primar, dintr-o ipostază inedită; cea de însoțitor.
O zi întreagă atât cât a durat această deplasare, am stat cu toate simțurile ciulite pentru a duce la bun sfârșit acțiunea la care mă angrenasem.
Sună, oarecum, ciudat și extrem de periculos pentru că după ce citești titlul parcă-ți răsare pe buze întrebarea:

– Hai mă! ce mare lucru o excursie doar nu ești prima care o organizează.

Ori propoziția de mai sus, exceptând faptul că e adevărată doar pe jumătate nu eu fiind cea care s-a ocupat de organizare, reprezintă chiar un mare lucru așa cum se arată datele în ziua de astăzi.
Pentru organizare ai nevoie de foarte multe hârtii care să ateste o sumedenie de lucruri. Nu le știu chiar în foarte amănunt, dar dacă e să pun la socoteală fie și acceptul fiecărui părinte, dat în scris, fixarea traseului, stabilirea mijlocului de transport și dialogurile de pe grup pentru detalii și deja ești terci. Și-i doar începutul.
La ziua și ora stabilită am fost prezentă la locul de unde se pleca, acolo microbuzul închiriat fiind prezent pentru plecarea în aventură. Optsprezece copii din douăzeci au răspuns prezent acestei provocări, de ei urmând a avea grijă doi adulți: doamna lor învățătoare și eu, cea pe care o cunoșteau de la atelierele pe care le-am făcut împreună.
Traseul, la prima vedere, părea floare a ureche, depărtarea maximă de casă fiind de 90 de kilometri, ori ce mai reprezintă astăzi această distanță?!
Doar că, în această formulă și context totul capătă valențe noi, pe care din pricina necunoscutului nu știi cum le vei gestiona. Ai în grijă atâția copii, în spațiu deschis, fiecare diferit, cu nevoi și abilități unice, proveniți din familii care au mai multe deosebiri decât asemănări.
Începutul de zi a fost groaznic, poate doar prognoza care arăta că nu va fi așa toată ziua a menținut licărul speranței de soare și senin.

Nu am fost singuri alături mai fiind două clase cu doamnele lor, însă ele au mers cu un autocar, așadar trupa a fost mai mare.

Prima oprire a fost la Cetatea de Scaun a Sucevei, una renovată și extrem de interesantă pentru mici și mari deopotrivă. După ce am ajuns în parcare, am coborât și am avut grijă ca toți copiii să fie echipați corespunzător și aici a intervenit prima problemă. Corespunzător poate fi perceput diferit de unii adulți pentru că au fost copilași care au avut la ei doar o bluză de trening, aceasta nefiind capabilă a păstra copilul uscat și a-l feri de ploaie. Și cauți variante pentru a nu-l vedea cum îi clănțăne dinții și se învinețește de frig, unul accentuat de vântul complet neprietenos. Am zăbovit mai mult la mașină pentru a căuta hăinuța unui băiețel pentru că nu era de găsit. Unde să fie? Cine să o fi luat? Dar cum să găsești o haină verde când ea nu are această culoare? Am aflat acest lucru atunci când am înșirat toate hainele iar copilul a ales-o pe cea care nu era verde.

Copiii au fost fascinați de zidurile cetății, de aparatura modernă care a ajuns și aici, de faptul că a mai existat pe lângă noi, chiar dacă secvențial, un ghid. Însă știind traseul, ne-am pregătit cu informațiile pe care le-am crezut potrivite pentru vârsta lor, cu povești și cântece.

Cam o oră a durat toată vizita la Cetate, am intrat și ieșit de mai multe ori reușind a capta atenția celor mici, scopul vizitei acestui obiectiv ăsta fiind.

A urmat Muzeul Satului Bucovinean un loc atât de frumos, ca un colț de rai în această primăvară splendidă. Toți copacii sunt verzi, florile de toate culorile, totul e curat ploaia căzută spălând totul parcă special pentru a ne întâmpina pe noi. În câteva căsuțe am zăbovit mai mult și am vorbit despre lucrurile de acolo, așa aflând, printre altele, că pluralul de la covată este coveți.

Școala de odinioară și ce însemna o altfel de sală de curs a incitat mult interes, jocurile de rol făcute de copii fiind edificatoare. Concluzia!

Dacă trăiam atunci, decât să merg la școală preferam să rămân needucat!

După ce am vizitat cât s-a putut acest obiectiv turistic, am luat masa, copiii așezându-se pe niște bănci acolo unde urmau să mănânce senvișul și un dulce. A fost momentul în care am constatat că sunt părinți care nu înțeleg cum se pregătește un pachet pentru excursie deoarece, în ciuda indicațiilor învățătoarei, au fost copilași care au cărat bagaje mult prea grele pentru puterea lor. Caserole cu de toate, foarte frumos pregătite, dar inutile pentru un copil care nu avea timpul necesar de a-și pregăti gustarea cu de toate! Gențile, unele dintre ele, nu se puteau căra de cel mic pentru că ele aveau baiere pentru ținut în mână nu pe umeri. Termosuri care curgeau și care au udat câteva scaune atunci când rucsacurile au fost puse la bagaje în ciuda faptului că se știa că nu se pot închide etanș. Toate acestea au creat momente de iritare copiilor și discuții care puteau fi evitate.  Dar toate au fost gestionate cu succes iar drumul nostru posibil a fi continuat. Următoarea destinație: Observatorul Astronomic și Planetariu din Suceava.

Am oprit prima dată aici, dar pentru că doamnele erau ocupate cu nu știu ce am fost sfătuiți să revenim. În fine, în timpul scurs cerul s-a înseninat, norii de ploaie fiind spulberați, soarele făcându-și apariția cu razele lui binefăcătoare. Iar locul în care ne aflam a facilitat aflarea multor informații legate de cer, stele, planete.
Eu am mai fost la planetariu însă pentru toți copiii această vizită a reprezentat o premieră. Pentru că unul dintre copiii din grup este diagnosticat cu o formă de autism, am stat cu emoții pentru că știam că urmează ca în sală să se facă beznă, doar așa putând observa bolta cerească plină de stele, planete, comete însă totul s-a desfășurat în bună ordine pentru toți.
A fost minunat! Doamna de acolo, posesoarea unei voci pe care ai vrea să o auzi mereu la povestea de seară, a explicat cum nu se poate mai nimerit despre fenomenele astronomice, corpuri cerești, anotimpuri, puncte cardinale, orizont și noi, oamenii care trăim pe singura planetă locuibilă. Or mai fi în Univers, doar că nu le cunoaștem noi, încă!

Era acolo un astronaut fără cap, copiii putând deveni, pentru câteva clipe așa ceva, adică un român în spațiul cosmic, și e lesne de înțeles că toți au făcut fotografii în această ipostază. Niște căpușoare mici s-au atașat de un corp generos , veselia fiind generală.

Cu capul plin de constelații am urcat în mașină și ne-am continuat drumul, Grădina Zoologică de la Rădăuți fiind următoarea pe listă. Dacă ar sta în puterea mea, aș desființa toate grădinile de asemenea tip pentru că starea care te cuprinde intrând acolo este una greu de gestionat. Nu vorbesc de miros, el nu știu dacă poate fi stăvilit având în vedere că e vorba de asemenea animale sălbatice, dar starea lor era deplorabilă. Erau doi tigri, mai mulți lei, niște urși vai mama lor cu o blană care numai nu răcnea la tine. Veverițe leșinate de căldură stăteau lățite pe niște cutii de tablă, un cerb care și-ar fi dorit niște iarbă nu nisip și pământ unde nu era fir de verdeață, un păun căruia îi rămăsese cușca mică neavând unde să-și înfoaie minunăția de coadă.

E adevărat, în multe cuști mâncarea era din abundență, dar spațiile sunt total inadecvate, mult prea mici pentru niște animale care au nevoie să alerge, cațăre. Vulpea arăta exact ca acei copii din orfelinatele noastre, făcea niște mișcări în cerc iar și iar. Cum să ții doi tigri în câțiva zeci de metri pătrați? Din două salturi se strivesc de grilajele de fier.

Dar copiii privesc cu alți ochi, mă rog! nu toți, așa putând fiecare să înțeleagă ceea ce vede. După experiența aceasta a urmat o nouă pauză de masă, de data asta pe terasa unui restaurant care ne-a permis acest lucru, noi cumpărând de acolo înghețată, apă, sucuri, cafea.

Ultima oprire a fost la Mănăstirea Putna, un loc pe care trebuie să-l vizitați.

Am petrecut clipe minunate și experiențe de neuitat care au culminat cu o plimbare cu căruța, inedită pentru mulți dintre copilași. Un călugăr a avut bunătatea de a ne-o oferi, calul pe care-l conducea fiind parcă ieșit dintre paginile unei cărți de povești.

Era aproape ora opt seara când am ajuns înapoi în locul de unde am plecat, acolo copilașii fiind așteptați de părinți. Pe drumul de întoarcere s-a cântat mult, a fost o atmosferă de vis, cu multă veselie și glume. Uitându-mă la ei m-am gândit că cel mic al meu, în tot ciclul primar și gimnazial, a participat la trei excursii (nu că s-au făcut mai multe), una dintre ele reprezentând o traumă majoră. Acum, de pe partea cealaltă a baricadei am văzut și priceput ce înseamnă, cu adevărat, aceste ieșiri. Ce responsabilități ai când pleci cu un grup de copii, de ce abilități trebuie să dai dovadă și de cum trebuie să gestionezi micile conflicte apărute.

Dar dacă stai în mijlocul copiilor și comunici cu ei cu adevărat, nu doar secvențial și sporadic, ei răspund la cererile tale, unele menite a-i proteja de pericolele exterioare. Nu ai cum sta cu fiecare de mână, ei trebuind a înțelege de vorbă bună și a proceda în consecință. Educația nu e un proces mereu frumos și acceptabil el implicând momente multe în care nemulțumirea este mare și greu de gestionat însă părintele și profesorul trebuie să facă echipă bună, rostind și acceptând realitățile pentru că doar așa se poate ajunge la rezultate optime.

Mulțumesc Anei că mi-a facilitat o așa experiență pe care nu o poți înțelege decât dacă ești în papucii potriviți! Sper ca părinții să înțeleagă de ce trebuie prețuit un așa dascăl pentru că despre asta este vorba: prețuire și respect.

Lasă un răspuns