„Poartă-ți plugul peste oasele morților” de Olga Tokarczuk a ajuns și în colțul ăsta de lume. Și am citit, cu mare bucurie, un roman despre care cunoscătorii spun că este o prezență remarcabilă în literatura contemporană. Dealtfel, recunoașterea scriitoarei poloneze și așezarea ei pentru totdeauna pe panoplia celebrităților a venit odată cu câștigarea premiului Nobel pentru literatură, anul 2018.
Eu nu vorbesc decât din postura unui cititor care-și cumpără cârțile, alocându-le cu mare bucurie și licăr în priviri un procent generos din câștigul lunar, părerea mea despre lectură fiind trecută prin filtrul vieții și trăirilor mele. De aceea sunt bucuroasă când ceea ce citesc îmi stârnește tot soiul de sentimente pe care, mai apoi, doresc a le striga în gura mare, pentru a se bucura de ele și alții care poate au dubii în a achiziționa cartea. Rămân fidelă părerii că fiecare înțelege cartea într-un mod personal, totul fiind trecut printr-un filtru propriu prin care au fost cernute tot soiul de întâmplări petrecute de-a lungul timpului.
Janina Duszejko este naratoarea romanului. Cunoaștem o femeie de vârstă mijlocie care-și duce traiul într-un cătun de la granița Poloniei cu Cehia. Este casnică, străină de locuri, predă limba engleză la o școală locală și are grijă de casele de vacanță ale persoanelor de la oraș.
Așa că mi-am schimbat meseria și am devenit profesoară. Am lucrat într-o școală și îi învățam pe copii tot felul de lucruri utile: engleza, lucrul manual și geografie. Întotdeauna m-am străduit să le captez atenția și să-i fac să rețină informațiile importante nu de teama notelor proaste, ci din pură pasiune.
Și meseria mi-a adus multe satisfacții. Copiii m-au atras întotdeauna mai mult decât adulții, poate pentru că eu însămi sunt un pic infantilă. Nu e nimic rău în asta. E bine că măcar o știu. Copiii sunt flexibili și maleabili, sinceri și la locul lor. Și nu stau la taclale plictisitoare, cum fac adulții, care sunt în stare să-și înșire neîntrebați întreaga viață. Din păcate, cu cât cresc, cu atât se lasă mai influențați de rațiune, devin, cum bine a spus Blakecetățeni ai ținutului Ulro și deja nu se mai lasă călăuziți la fel de ușor și de natural pe drumul cel bun. De aceea îmi plăceau numai copiii mici. (pagina 121)
Astrologia este pasiunea ei și toate animalele sunt marea ei iubire. Când sunt rănite, Janina le apără și cere respect pentru ei. Romanul este presărat cu nenumărate paragrafe în care ai ocazia să afli tot soiul de curiozități despre fascinanta lume a necuvântătoarelor.
Și atunci am observat un stol rapid și sprintem de struzi. Sturzii sunt Păsări pe care le vezi mereu numai în stoluri. Se mișcă agil, ca un singur corp aerian mare și delicat. Am citit undeva că Sturzii se apără dacă îi atacă un Prădător, cum ar fi unul dintre Șoimii aceia indolenți care planează în văzduh asemenea unor duhuri sfinte. Stolul are o metodă de luptă destul de perfidă și de specifică, ba chiar este capabilă să se răzbune: toate păsările din stol urcă fulgerător în înaltul cerului și, ca la comandă, defechează deasupra opresorului – zeci de răhăței albi de pasăre cad pe aripile frumoase ale Șoimului, mânjindu-le, încleindu-le, în vreme ce acidul excrementelor îi atacă penele. Într-o asemenea situație Prădătorului îi vine mintea la cap și renunță la prigoană, aterizând dezgustat în iarbă. Penele îi sunt atât de mânjite, încât poate muri de dezgust. Îi ia o zi întreagă să le curețe, ba chiar îi mai rămâne și pe a doua zi. Nu doarme, nu e în stare să doarmă cu aripile atât de murdare. Faptul că duhnește îl face să se simtă oribil. E ca u Șoarece, o Broască, ca un strârv. Nu poate îndepărta cu ciocul fecalele uscate, îngheață de frig, iar prin penele încleiate apa ploii răzbate cu ușurință până la pielea lui delicată de pasăre. Acum și semenii săi, Șoimii, îl evită. Li se pare ciumat, contaminat de o boală îngrozitoare. Acum demnitatea lui este lezată. Toată această situație este insuportabilă pentru Șoim și se întâmplă chiar ca Pasărea să se sinucidă. (pagina 105)
În comunitatea în care trăiește, Duszejko este percepută ca fiind o nebună inofensivă până când declară război vânătorilor, printre care se află reprezentanți ai elitei locale. Încearcă să ajute poliția în anchetă și, în același timp – din cauza credințelor sale – ea devine suspectă.
Tokarczuk arată o comunitate tradiționalistă, patriarhală, catolică, a cărei elită – un preot, un polițist, un om de afaceri bogat – „este în drept” mai importantă decât cea consacrată în legile statului, are un monopol asupra opiniilor corecte. Puține persoane care gândesc diferit trăiesc „ascunse”, neavând suficient curaj pentru a-și exprima opinia sau sunt supuse ostracismului social.
În timpul scenei culminante, eroina intră în biserică, în care este capela finanțată de vânători. Patronul ei este St. Hubert, care a devenit un sfânt pentru că a oprit uciderea animalelor. Spre predica ipocrită a preotului Foșneală care cheamă vânători ocrotitori ai naturii, eroina răspunde cu strigătul:
– Hei, tu, coboară de acolo, i-am spus. Imediat.
S-a lăsat o liniște mormântală și am auzit cu satisfacție cum vocea mea ricoșează din bolta bisericii și din pereții naosului, devenind mai răsunătoare. Nici nu era de mirare că aici puteai vorbi până să uiți de tine.
– Cu tine vorbesc. N-auzi? Coboară de acolo! (pagina 247)
„Poartă-ți plugul peste oasele morților”– și-a luat titlul de la William Blake, poet și mistic englez din secolul al XVIII-lea. Scriitoarea nu se limitează la critica socială. Ea vrea să ne scoată din bunăstarea noastră, să ne deschidă ochii către suferința universală a naturii.
Nu vreau să spun mai mult din acțiunea romanului, e prea frumos ca să-l divulg eu și trebuie să-l descoperiți singuri.
Tot ce vreau să mai spun este că am luat cartea la pădure, într-o zi de toamnă splendidă, asta și pentru că la un moment dat autoarea descrie un final de toamnă care din fericire nu seamănă cu toamna mea de acum, care e în mijloc mai având ceva de traversat până la final.
Toamna își strânge Catrafusele și jucăriile, își scutură frunzele – nu-i mai folosesc, le mătură la marginea câmpurilor -, decolorează iarba până ajunge să fie cenușie și ternă. Apoi peisajul devine alb-negru; pe câmpurile arate se așterne zăpada.
– Poartă-ți plugul peste oasele morților, am spus, repetând cuvintele lui Blake – parcă așa suna versul.
Am stat la fereastră și m-am uitat la acțiunea de salubrizare pripită a naturii până s-a lăsat amurgul. (pagina 236)
