,,Visul American” (“Drinking in America”) de Eric Bogosian, în regia Iarinei Demian, este cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie din București, iar turneul pe care l-a început prin țară, la data de 2 aprilie a ajuns și la noi, la Suceava, astăzi, 29 aprilie.
Înainte de marea întâlnire, pentru care ne-am luat bilete încă din prima zi când au fost puse în vânzare, am citit câteva declarații ale lui Tudor, dar și a regizoarei, Iarina Demian despre acest tur de forță.
Tudor Chirilă: ,,Teatrul este efemer. Energia care se naște din relația public actor este unică. Ea nu poate fi fixată pe niciun suport. Nu poate fi transmisă de o cameră video. Teatrul se naște, trăiește și moare. Și apoi vine alt spectacol, alt teatru. De aia orice actor își dorește să arate un spectacol cât mai multor oameni. Să se asigure că el a fost văzut și că oamenii ăia vor ține minte seara aia specială. Plecăm în turneul ăsta într-un moment dificil pentru lume și pentru cultură, dar nu e bucurie mai mare decât să știm că am revenit la normalitatea unor săli care pot fi umplute de public. Și cred că publicul din țară a fost destul de mult privat de teatru. E timpul să-și ia revanșa. So, here we are 🙂 Visul American este oglinda în care trebuie să avem curaj să ne uităm cu toții.”
Iarina Demian: ,,În fiecare oraș publicul este diferit și trebuie să-l cucerești fără să faci concesii. În fiecare oraș trebuie să te simți acasă și să-i convingi pe spectatori să interpreteze ideea spectacolului tău în toată complexitatea lui. Trebuie să-i faci pe spectatori ,,să trăiască din punct de vedere estetic”. Spectacolul trăiește prin spectator. Edward Albee pretinde că publicul este întotdeauna inteligent, iar noi trebuie să fim responsabili.”
Și iată că acum ne-am întors de la spectacol. Și ce spectacol!
Nici nu știu cum și ce să notez mai întâi.
Poate faptul că spectacolul s-a ținut cu casa închisă?
Că înainte de a ajunge a plouat torențial, așa ca în ziua trecută atunci când am crezut că cineva a dat o gaură mare-n cer?
Că în fața teatrului nu era nimeni, din exterior neavând habar ce anume se petrece în interior?
Că sala a fost plină și spectatori, unii care știau cu ce se mănâncă astfel de manifestări?
Că scena se prezenta în cel mai minimalist mod cu putință, spectacolul beneficiind de un ecran pe care apăreau, la momentul oportun, imagini care să îmbrace dialogurile lui Tudor Chirilă cu personajele imaginare?
Că am luat liceanul cu mine în ciuda stării de oboseală acută, asta după ce dimineață am mers și l-am luat de la o pensiune unde a petrecut o noapte? Biletele fuseseră luate chiar de la începutul turneului pentru că am bănuit că nu voi mai prinde, dar și pentru că nu știam de această petrecere ivită de nicăieri.
Dacă ne-a plăcut? Nu știu cum să explic ce pierdeți dacă nu mergeți să-l vedeți. Da, știu, părerile sunt împărțite însă pe noi, că pot vorbi și în numele liceanului, nu contează câtă vreme știm ce am simțit acolo. Eu, una, am plâns și râs, mi-am ținut respirația, am simțit fiecare modulație și freamăt al acestui actor atât, atât de talentat! Are o prezență scenică remarcabilă, un talent care-i iese prin toți porii, o disponibilitate emoțională care se propagă în sală.
Noi nu avem posibilitatea de a exersa acest răsfăț, acela al spectacolelor care se desfășoară pe podeaua teatrelor, iar atunci când le prindem le stoarcem la maxim pentru a ne încărca bateriile pentru un timp mai îndelungat.
Pur și simplu l-am sorbit pe Tudor, și l-am perceput într-un procent ridicat ca spunând și povestea mea chiar dacă nu mă interpreta pe mine.
Totul a fost ales în cel mai inspirat mod, de la minimalismul decorului, la luminile care aveau dibăcia de a accentua licărul din privirea actorului. Melodiile, dacă nu mă înșel patru dintre ele din repertoriul nemuritorilor de la Beatles și până la melodiile grecești până la unele pop, dar și imnul Americii. De la costumația la care nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării – vezi cravata roșie care se transformă în garou în cazul drogatului, la șlapii portocalii-fosforescenți ai naivului hipiot. De la solemnitatea costumului purtat de preot, cu accesoriile lui religioase la eleganța agentului de vânzări, cel care vindea cele mai bune țigle ceramice industriale.
M-a impresionat până la lacrimi povestea celui care ștergea parbrize la intersecția dintre străzile New York-ului, așa cum m-a amuzat manifestarea amețitului care povestea cu lux de amănunte și extrem de senin despre accidente și mașini care ardeau în pădure.
Secvența cu emigrantul care lucra la fast food a fost delicioasă, pur și simplu, accentul, mimica, gesturile până și mustața totul fiind exact așa cum ar fi trebuit să fie ca să juri că e de acolo și nu un rol interpretat.
Pe Chirilă nu ai voie să-l comentezi ca actor până nu-l vezi jucând. Faptul că are o carieră și din perspectiva unui solist de muzică este cu totul altceva. Am citit despre niște remarci ale unor domnișoare care spuneau, după terminarea spectacolului, că nu seamănă vocea lui Tudor Chirilă solistul cu vocea lui Tudor Chirilă actorul. După mine, vocea lui Tudor Chirilă este cea care trebuie să fie la momentul actului artistic. Și este o voce lucrată, asumată, dar mai ales una care spune ceva. Și nu oricum ci într-un stil atât de curat, vertical și melodios. Bucurați-vă de ea. Zău că merită!
Sunt atât de fericită că am putut avea acces la acest regal și nu oricum ci alături de Luca!
