Parcurgi nenumărate zile într-un fel care te stoarce de energie și doar gândul că vine noaptea te face să speri că va avea loc o resetare fără de care nu poți continua.
Viața e provocatoare la orice vârstă și poate atunci când ești copil și ai puțin noroc, grijile nu te potopesc, nu același lucru putând spune despre adulții tineri ori mai copți. Pentru mulți dintre cei care au deja obligații, căsătoriți fiind ori ba, multe nopți nu sunt așa cum ar trebui să fie.
Grijile cotidiene, instabilitatea de toate felurile, faptul că nu poți face nici o predicție, bolile, totul noaptea capătă dimensiuni pe care unii dintre noi suntem la limită în a le suporta/parcurge.
Am avut și eu, de-a lungul existenței mele tot soiul de nopți nedormite și nu știu pe care s-o clasific a fi cea mai fericită, așa cum nu știu s-o numesc pe cea mai sufocantă și îngrozitoare.
Noaptea, când liniștea învăluie totul în jur ea nu te poate cuprinde și pe tine care ești într-un zbucium turbat, care se manifestă fără a fi zgomotos. Nu vrei deranja pe cei de lângă tine și senzațiile sunt atât de intense că te sufocă.
Privești la ceas și pe măsură ce orele cresc, crește și speranța că vei suporta și de data asta ajungând să vezi răsăritul.
Te ridici, iar te culci, te sucești și răsucești într-un dans dezarticulat, deschizi și închizi geamul, inspiri și expiri parcă în dușmănie crezând că aerul rece poate avea efect sedativ.
De multe ori luna îți stă alături, cu aceeași față zâmbitoare și cu povești pe care mintea le frământă fără a le putea reține. Unele dintre ele îți plac atât de tare că ai vrea să le scrii, dar știi că dacă îți întorci fața de la lună ele se destramă, nemaiputându-le însăila.
Iar viața trece și lasă în urmă însemnările ei cu de toate de care la un moment dat cineva îți va aminti.
