Uite că m-am luat cu una cu alta și am uitat să las aici consemnat cum a fost treaba cu ultimul dintre simțuri. Pipăitul, căci el a mai rămas, este singurul simț care nu se află la craniu, toate celelalte fiind poziționate acolo. A fost un prilej să vorbim și despre piele, cel mai mare organ al corpului omenesc și despre importanța ei. Copiii nu sunt mari însă curiozitatea lor este imensă. Chiar dacă unii dintre ei vin obosiți pentru că au niște părinți care nu înțeleg importanța somnului în dezvoltarea celor mici, chiar dacă unii dintre adulți spun că cei mici se plictisesc la grădiniță, în cazul acesta și în multe altele nu este deloc așa. Sunt oameni dedicați, devotați, pasionați care fac tot ce le stă în putință să aducă în fața preșcolarilor informații diverse prezentate în cele mai diverse moduri. Este foarte complicat de lucrat cu 28 de copii în condițiile în care fiecare dorește să fie primul, să răspundă cel mai mult, să fie cel mai apreciat și drăgălit. Dar cu multă răbdare și determinare se poate crea o atmosferă de poveste în care personajele să fie chiar copiii.
Când atingem ceva, avem diferite senzații. Pielea este sensibilă la căldura ceștii, la răceala gheții, la durerea provocată de o înțepătură, la plăcerea produsă de o mângâiere. Am meșterit câteva fișe pe care le-am oferit copiilor spre a le pipăi. Pe ele se putea simți la atingere diferite texturi de la moale și plăcut la aspru/înțepător.
Pe lângă aceste fișe am mai adus și diferite materiale cu ajutorul cărora copiii să simtă aceste texturi. Fie că a fost vorba despre bile hidrofile, mălai și orez ori gheață copiii au fost mai mult decât curioși să le pipăie.
În demersul nostru de a explica cum stă treaba cu pipăitul, am avut un ajutor în prezența lui Pipăilă.
Micii nervi din piele trimit mesajele tactile către creier. Nu puțini au fost care au completat că așa face și ochiul și limba și urechea semn că au fost atenți și au reținut asta.
Am vorbit și despre orbi și cum anume pot citi ei cu ajutorul degetelor. Alfabetul pe care orbii îl înțeleg este Braille și pot face asta pentru că simțul lor tactil este extrem de dezvoltat.
Provocarea întâlnirii a fost aceea în care copiii au avut de realizat un craft. Au primit toate materialele și un model pentru a vedea cum anume poate arăta la final lucrarea lor.
Copiii au avut de decupat, asamblat, completat. Ce au reușit ei să facă este de-a dreptul spectaculos și mă bucur atât de mult de acest fapt!
Imaginile vor vorbi de la sine. Priviți-le și bucurați-vă!
Am încheiat un proiect derulat timp de o săptămână de care-mi voi aminti cu infinită plăcere. E un cumul de senzații pe care nu le poți experimenta decât lângă copii. E ceva ce te duce de la satisfacții cosmice la uluirea că poți fi neputincios. Acum ești sus, acum jos. Râzi și plângi în același timp, protejezi și atragi atenția, îmbrățișezi și alini cu toată ființa ta și repeți de mii de ori fără a da senzația că te-ai săturat chiar dacă uneori e așa. E ceva ce numai cei care iubesc copiii cu adevărat pot experimenta, pentru că nu e provocare mai mare ca a educa și îndruma pe cei cruzi, nealterați și neîntinați. O responsabilitate enormă pe care tu ca adult trebuie s-o înțelegi cu adevărat nu doar declarativ. E o muncă asiduă care epuizează și care te arde pentru ca mai apoi, într-un alt început de zi să ai capacitatea de a renaște nici tu nu știi cum, dar știind de ce.
Mulțumesc pentru provocare!
Mulțumesc, Irina, că facem o echipă atât de bună!
Mulțumesc, doamna Adriana, pentru că am drum deschis să pot „arde” alături de copii!
