machetedidactice.com

Un oraș/municipiu fără gară

Cum dimineața a fost una pe care nu știu cum s-o mai descriu pentru a spune waw! uite că Dumnezeu a dorit ca și după-amiaza să se așeze în același registru, eu neputând rata așa ofertă. Cine știe când mă mai întâlnesc cu ea?

De ceva vreme îmi doresc să merg în gara orașului, cea care avea în memoria mea un contur și o atmosferă foarte bine definită. Mă leagă amintiri superbe din tinerețea mea, acelea în care trenul era o constantă folosindu-l pentru a mă deplasa. Părinții mei nu au avut niciodată mașină, așa că trenul reprezenta, de multe ori, unica variantă pentru a efectua o deplasare.

Gara, pentru cei care acum au ajuns la cincizeci plus, are niște repere foarte clare din toată gama de simțuri: miros, auz, pipăit, gust, văz.

Mirosul șinelor de tren, a păcurii care acoperea traversele de lemn ce le unea. Mirosul sălilor de așteptare care dacă la clasa I-a mai era cum era, la clasa a II- a aproape de nesuportat la întâlnirea cu ea. După ce intervenea obișnuința, nu mai realizai miasmele. Odată urcat în tren, compartimentele aveau și ele izul lor cât despre toaletă, în aceasta te trosnea un iz iute, de urină stătută, apa necurgând aproape niciodată, despre hârtie igienică nemaipomenind. Apa dacă curgea, într-un țârâit care-ți punea răbdarea la încercare, era gălbuie și avea un miros caracteristic. Nu știu unde o țineau și ce puneau în ea, dar era de nefolosit. Șervețele umede? Nu existau în România comunistă.

Auzul era deseori violat de multitudinea de decibeli eliberate de sirenele trenurilor care soseau ori plecau din gară. Când acestea nu se auzeau, din difuzor răzbăteau anunțurile crainicilor. În rest, zumzetul maselor de oameni ori bucuria plecării în aventuri necunoscute sau a revederilor mult așteptate.

Dacă e să-mi amintesc de pipăit, banchetele existente în compartimente mi-au rămas în minte, cu pielea lor sfâșiată și arsă cu țigara. Perdeluțele de la geamuri care erau folosite de mulți pe post de prosop, regăsindu-se pe ele o gamă largă de pete multicolore.

Gustul? Are gara un gust, mă refer la gările din România (că mai pe urmă am avut ocazia să văd alte gări și să călătoresc cu alte trenuri) un gust al ei. Toți aburii care ieșeau de pe la locomotive, cișmelele din care curgea apa, eugeniile pe care le găseai la chioșcurile de acolo, absolut totul a rămas foarte impregnat în memorie. Se spune că mirosul ori gustul odată întâlnit nu-l mai poți uita, memoria ta asociindu-l cu anumite locuri ori evenimente la care ai participat.

Văzul? Pe retină se plimbă și acum, dacă închid ochii, mase mari de oameni, disciplinate în felul lor, fie așteptând pe peron, fie alergând să prindă trenul. O multitudine de sacoșe de rafie pline cu tot soiul de pachete și pachețele învelite cu ziare de pe care-ți zâmbea chipul iubitului conducător ori a mamei prea iubite. Îi vedeai și știai că nu trebuie să faci aia ori ailaltă dacă vrei să mai călătorești cu trenul.

Cam așa este gara în memoria mea și am dorit, după mulți ani în care nu am mai folosit-o, să o revăd.

Ce am găsit? O clădire dezafectată, în care doar o singură ușă era deschisă, acolo, la un birou, lucrând un bărbat. Ce scria nu am de unde ști, dar în momentul în care m-a văzut pe peron, a ieșit curios.

Am intrat în vorbă cu el, curios să afle de ce mă aflam acolo. Iar dialogul nostru a debutat așa:

– Bună ziua! Cum ar fi să intre acum un tren în gară?

El m-a privit mirat – vorba lui Andrieș:
„Șeful de gară mă privește mirat
De ce nu ești la ora asta în pat?
De ce umbli, când toți oamenii dorm?
Eu în locul tău, Zău!
Aș fi mort de somn.”
și mi-a spus că ar fi o minune pentru că de cinci ani nu a mai venit nici un tren de călători. Au mai trecut, zicea el, câteva trenuri de marfă. Neavând cum să-l contrazic, am luat de bună ce mi-a spus, în mintea mea derulându-se melodia lui Andrieș, cel care a însoțit călătoriile mele cu trenul.

În rest, nu m-a mai întrebat nimic, lăsându-mă să mă plimb de-a lungul peronului savurându-mi amintirile și înnecându-mi amarul la ceea ce văd acum. Mai erau niște copii care adunau lemne pentru foc, iar în fața lor, pe șine, câteva oi pășteau iarba deja mărișoară crescută acolo, semn de nefolosire a locului.

Am privit și lampa dintre linii, cea care odinioară răspândea o lumină gălbuie, dar cișmeaua nu a mai fost de găsit. Cine să-și mai potolească setea într-un loc părăsit?

Cum am plecat? Fericită că am așa amintiri pe care le voi povesti nepoților mei, dacă-i voi avea, dacă nu, copiilor cu care mă întâlnesc la atelierele pe care le organizez. Revenind în oraș nu am avut cum să nu mă întreb: la puzderia de mașini de pe străzi, cine mai are nevoie de gară?
În lumea civilizată, gara este un reper fundamental al cetățenilor, la noi, fudulia și proasta organizare ori gestionare a acestor locuri a dus acolo unde suntem astăzi: la dispariția lor.

Lasă un răspuns

Un gând despre “Un oraș/municipiu fără gară”

%d blogeri au apreciat: