Lumea din jurul meu spune tot soiul de chestii așa cum cred că se întâmplă în jurul fiecăruia. Unele îmi reverberează, altele nu le aud. Sunt și câteva care se strecoară în sufletul meu și se cuibăresc acolo pentru mult timp.
Dar nici ele nu-s la fel. O parte încolțesc și înfloresc frumos, având culori de tot felul și forme nu mai zic. Celelalte sunt ca niște ciulini, înțeapă tot timpul și oricum te-ai așeza ele tot înțeapă, rănesc, sâcâie, înnebunesc.
Încerc să trag de mine zi de zi pentru a merge mai departe, altă alternativă neavând.
Zilele trecute vorbeam cu cel mare și la un moment dat m-a oprit și mi-a spus că nu-mi dau seama, dar numai despre lucruri triste vorbesc. Și după ce am închis telefonul am realizat că avea dreptate. Cărțile pe care le citesc, documentarele la care mă uit, muzica pe care o ascult toate au o notă de tristețe. Și nu le caut ci așa se așază în fața mea.
Eram în Paradis când într-o seară am deschis televizorul din cameră cu intenția de a urmări ceva de pe Discovery. Am dat peste un filmuleț în care, ce să vezi! se povestea cum doi părinți din Marea Britanie și-au omorât cei 6 (șase) copii, incendiind casa în care locuiau. Aș fi vrut eu să văd așa ceva? Nici vorbă, însă așa s-a nimerit.
M-a marcat foarte tare tragedia asta și cu toate că nu am urmărit până la final a fost îndeajuns ceea ce deja văzusem.
Cu toate că nu mă uit la știri, ele se strecoară și-mi ajung în față nici nu știu cum. Ori toată lumea vede și aude cam cum stau lucrurile peste tot în lumea largă nu doar la noi.
O prietenă de-a mea a distribuit un articol scris de Prințesa Urbană pe care vă invit să-l citiți. Este și despre mine și ce anume simt eu.
În altă ordine de idei, astăzi am fost la medicul de familie, o doamnă de pus la rană. La reîntoarcerea acasă, Luca s-a pricopsit cu niște probleme ce necesitau o vizită la medic, nefiind suficientă convorbirea telefonică. Am sunat duminică dimineață la ora 8:30 și ca de fiecare dată doamna doctor mi-a răspuns. M-a ascultat, așa cum la cabinet nu se mai poate și m-a îndrumat ce să fac, stabilind și o întâlnire la prima oră a dimineții următoare. Programul dumneaei începe la ora 8:00, însă de la ora 7:00 este acolo. Tot la această oră am fost și noi și am reușit să intrăm primii, chiar dacă în față mai așteptau două persoane. Nu știu cum au fost făcute programările, dar știu că doamna doctor este corectă și nici eu nu sar rândul pentru că mi-e rușine.
Am intrat în cabinet, a consultat tânărul, după care am ieșit afară și am așteptat actele necesare cumpărării medicamentelor. La 7:30 eram deja gata și plecam spre farmacie. Sper să se rezolve repede problema asta cu care ne-am mai întâlnit și în anii trecuți.
Revenind la mine, nebunia asta care mă înconjoară e deja de prea multă vreme și știu că vor fi care vor spune că și la ei este la fel. Numai că suntem diferiți, unii trecând mai ușor, eu mai greu. Nu se mai leagă nimic, totul este într-o incertitudine care macină clipă de clipă și nu te lasă să te bucuri de nimic.
Și încă este bine pentru că am alături de mine îngerul păzitor, cel puțin unul care se vede. Mă rog să-i fie bine pentru că dacă el o duce bine, așa îmi este și mie, iar eu îmi dau toată silința și mă străduiesc să fac o treabă cât mai bună aici fiind mai ușor pentru că pasiunea mea și plăcerea nu a pălit, din contra e mult mai mare și concentrată.
Am adunat clipe minunate despre care nu sunt încă pregătită să vorbesc, dar la un moment dat voi fi și atunci le voi împărtăși cu seninătate. Până atunci îmi pot repet, mereu și mereu, Hai, că se poate!
Dacă treceți pe lângă mine asta veți auzi, să fiți siguri.
P.S. Acum citesc Corabia timpului de Monica Pillat. E din alt registru.
P.S.2 Numărul de îmbolnăviri este într-o sinusoidă continuă. Veștile despre școală tot mai îngrijorătoare. Ar fi trebuit să scriu îmbucurătoare?
