„Coraline” de Neil Gaiman

Pentru că o aveam la îndemână și tot eram în lumea lui Neil Gaiman, Coraline a completat, zic eu firesc, lumea plină de fantezie și horor a scriitorului.


Spre deosebire de „Oceanul de la capătul aleii„ și „Cartea cimitirului”, aceasta este o poveste care se adreasă clar, copiilor. Vocea narativă nu este cea a lui Coraline, dar ale ei sunt singurele gânduri și sentimente despre care ni se spune, așa că ea se află în centrul poveștii. Acesta este cel mai bun punct de vedere din care să spui o poveste despre un copil: vocea care spune este a adultului, deci poate observa plauzibil și spune lucruri pe care un copil nu le-ar face, dar toată simpatia se îndreaptă către copil.

Povestea nu are cum să nu te ducă cu gândul la Alice, cea lui Lewis Carroll. Coraline locuiește singură cu părinții într-un apartament dintr-o casă veche, celelalte apartamente fiind ocupate de un bătrân excentric care antrenează șoareci și două actrițe în vârstă pensionate.

Părinții Coralinei sunt amabili, dar absenți și preocupați de munca lor, așa că fetița – care pare să aibă vârsta lui Alice – a trebuit să se bazeze pe ea însăși, nu doar pentru divertisment, ci și pentru lucruri sensibile precum mâncarea, spălatul și pregătirea pentru somn.

Și tonul de fapt este important, pentru că este o carte minunată, ciudată și înfricoșătoare. Când Coraline găsește o ușă care se deschide într-un alt apartament în mod ciudat ca al ei, dar subtil diferit (făcând astfel tranziția clasică, unde trăim, până acolo unde încep misterele), credem ce ni se spune. Și când descoperă acolo o femeie sinistră, care seamănă puțin cu mama ei, dar are ochii care sunt ca niște nasturi mari negri, lucrurile se complică. În momentul în care Coraline o întreabă „Cine ești?” răspunsul pe care-l primește este atât de dezarmant cât și terifiant. „Sunt cealaltă mamă a ta”, spune ea.

Și astfel începe o luptă pentru sufletul lui Coraline. Gaiman este prea inteligent și subtil pentru a invoca supranaturalul – acest lucru este mult mai misterios decât atât – și prea înțelept pentru a o lăsa pe Coraline să înfrunte singur ororile: are un aliat într-o pisică sardonică și foarte felină. Dar pericolele sunt reale, iar o parte din bogăția poveștii vine din faptul că oferă multe semnificații fără a impune niciuna. De exemplu, când cealaltă mamă îi arată Coralinei o oglindă în care își vede părinții adevărați și îi aude părând să spună „Cât de frumos este să nu mai avem Coralină. Acum putem face toate lucrurile pe care le-am dorit întotdeauna a face, „putem vedea pentru o clipă cum ar fi să citim povestea ca fiind o acțiune a unui sentiment inconștient de respingere din partea lui Coraline; dar este atins atât de ușor, încât o clipă mai târziu este lăsat în urmă. Povestea este mult prea inteligentă pentru a fi prinsă în țesătura unei singure interpretări.

Oglinda se înnegură, ca și cum un dragon ar fi respirat deasupra ei, apoi se lumină.
În oglindă era deja zi. Colarine vedea holul, cu tot cu ușa de la intrare. Ușa se deschise, iar mama și tatăl lui Voraline intrară în casă. Aveau geamantane.
– A fost o vacanță frumoasă, zise tatăl lui Coraline.
– Ce bine că nu o mao avem pe Coraline, zise mama ei, cu un zâmbet fericit. Acum putem face toate lucrurile pe care ni l-eam dorit, putem călători în alte țări. Înainte, când aveam un copil, nu puteam.
– Iar eu, zise tatăl ei, mă bucur că cealaltă mamă va avea mai multă grijă de Coraline decât noi.
Oglinda se încețoșă, imaginile din ea dispărură și reflecta din nou noaptea.
– Vezi? zise cealaltă mamă.
– Nu, zise Coraline. Nu văd. Și nici nu cred. (pagina 69)

Coraline își dă seama că cealaltă mamă nu numai că i-a furat părinții adevărați, dar a furat și sufletele altor copii înaintea ei, se hotărăște să-și elibereze părinții și să găsească sufletele pierdute, împotrivindu-se cu inteligența. celeilalte mamei. Coraline nu încearcă niciodată să înțeleagă ce s-a întâmplat sau să analizeze natura celeilalte mame; pur și simplu se concentrează asupra recuperării părinților și a copiilor. Pe măsură ce căutarea lui Coraline își mărește ritmul, lumea paralelă în care se găsește prinsă devine tot mai monstruoasă, generând o scriere descriptivă savuroasă și minunată.

Ca și în precedentele cărți, ne reîntâlnim cu inelul zânelor și cu jucăriile care au un rol foarte bine definit în desfășurarea acțiunii. Aici, la un moment dat, Coraline realizează că ele sunt vii în apartamentul din lumea paralelă, iar faptul că acest apartament este înfricoșător cu o atmosferă extrem de apăsătoare, face povestea să capete mai mult suspans. Dar Coraline se dovedește a fi o fetiță foarte inteligentă, curajoasă, încrezătoare în forțele proprii și în judecata ei, finalul fiind tandru și frumos.
Trebuie să amintesc că la fel ca în Cartea cimitirului și în această carte începutul capitolelor sunt ilustrate de Chris Riddell, cu imagini pe care nu ai cum le uita.

Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: