Nu știu de când nu am mai citit o carte care să-mi dea o stare așa cum mi-a dat-o aceasta, adică de liniște și așezare/tihnă. Da, pare un paradox, pentru că subiectul poveștii este unul extrem de zbuciunat, tensionat, dramatic pentru că atunci când vine vorba de oameni dezrădăcinați din cauza războiului nu are cum fi altfel.
Când am auzit de Alep, am dat fuga să citesc/aflu mai multe detalii despre acest oraș, pentru că știam că este din Siria, doar atât. Uite ce am aflat:
Oraşul Aleppo, cunoscut de către arabi sub numele de Halap, este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume care sunt încă locuite şi fac parte din patrimoniul UNESCO. Menţionat în cronicile egiptene încă din secolul al XX-lea î.Hr., Aleppo a fost absorbit elementele esenţiale ale tuturor marilor civilizaţii:de la hittiţi, la greci şi la romani, bizantini şi otomani, până la francezi, ca abia în perioada modernă să fie cunoscut ca oraş sirian.
În Antichitate, oraşul era cunoscut sub numele de Khalpe, Khalibon, iar grecii şi romanii l-au botezat Beroea. În timpul cruciadelor şi al mandatului francez de pe teritoriul Siriei şi Lebanonului în perioada 1923-1946, a fost denumit Alep. În privinţa numelui vechi, Halab, există două variante etimologice:unuii cercetători susţin că numele înseamnă fier sau cupru, în timp ce alţii spun că numele provine de la halaba, cuvânt ce se traduce prin alb, cu referinţă la culoarea solului şi a depozitelor de marmură din regiune.
Oraşul Aleppo este cel de-al doilea oraş ca număr de locuitori din Siria, situat în aproprierea graniţei de sud a Turciei. Timp de peste 4000 de ani oraşul a reprezentat un punct de comerţ între Est şi Vest, unde negustorii îşi aduceau cele mai bune mărfuri din India, Persia, Pakistan şi China. Aceştia treceau prin Aleppo şi Bagdhad pentru a ajunge în Europa, localizarea geografică între Marea Mediterană şi Eufrat fiind prielnică comerţului. Mai multe detalii puteți afla dacă citiți întreg articolul. (sursa: historia.ro)
Imaginile care arată dezastrul războiului sunt greu de privit
însă cele în care vezi copiii suferind sunt dincolo de orice putere de închipuire. Pentru că ai senzația că dacă nu e lângă tine, dacă nu trăiești sub amenințarea bombelor nu este așa de grav cum e zugrăvit.
Copii luati în grijà dupà un raid al fortelor siriene într-un cartier din Alep, 2 iunie 2014 (sursă foto: rfi)
Povestea Apicultorul din Alep scrisă de Christy Lefteri ne introduce în lumea unui cuplu de sirieni obișnuiți,, Nuri și Afra, care rămân fără unicul fiu, Sami, acesta fiind ucis în război. În urba exploziei bombei, Afra a orbit, iar stupii lui Nuri au fost distruși. Ajunși la capătul puterii și răbdării, dar mai ales fiind amenințați cu moartea, cei doi soți se hotărăsc să plece în exil, alegând ca ultimă destinație Marea Britanie. Pentru ca acest vis să devină realitate, sunt conștieni că au de parcurs un drum lung, călătorie lor trecând prin Turcia și Grecia. Aceasta va testa relația lor deja fracturată și credința lor în lume. Lefteri este fiică de refugiați și a lucrat ca voluntar la un centru pentru strămutați din Atena. Aici, ea descrie acea experiență și cum pătrunde în paginile acestei povești profunde.
Aflat lângă Piața Victoriei, Hope Center a fost un loc care a oferit siguranță pentru femei și copii. Era o zonă de joacă, dușuri, o canapea unde noile mame își puteau alăpta bebelușii. Serveau ceai și biscuiți; asta era adesea tot ceea ce oamenii mâncau toată ziua. În fiecare zi, aproximativ o sută de refugiați urmau să iașă din lagăre.
Iată ce declara autoarea într-un interviu:
Nu am avut nicio șansă să vorbesc cu oamenii la început, erau epuizati, spune ea. Dar am rămas în minte cu o imagine a lui Nuri și Afra [personajele din romanul ei]. Nu le știam numele, dar am putut să o văd pe această femeie oarbă blocată în casa în care murise fiul ei și un bărbat care îi aduce un cadou. Mi-am dat seama că poate există o poveste acolo.
Lefteri a început să exploreze străzile Atenei unde a întâlnit bărbați, femei și copii care au ajuns în Europa căutând siguranță.
Îmi amintesc de o femeie, avea o bucată de cărbune și a desenat aceste imagini frumoase, dar întunecate, ale oamenilor și locurilor pe care le-ar fi pierdut. A fost un om care nu mai putea vorbi, care stătea în Piața Victoriei. Avea o fotografie cu mama și fratele lui, ei muriseră în timpul războiului. El a ținut această fotografie și după mult timp a putut să-i spună: „Îmi este dor de tine”. Până atunci nu fusese în stare să spună nimic.
Autoarea a împletit în povestea ei amintiri ale țării natale a părinților, aceștia fiind din Cipru, multe elemente de la climă la vegetației fiind similare. Fiind și ea o fiică de refugiați, a înțeles mai bine povestea acestui cuplu. Poate veți aștepta să citiți despre lucruri extraordinare, însă veți constata că aveți parte de o poveste a unui cuplu normal, care-și ducea traiul într-un mod liniștit și firesc, având ocupații minunate: Afra era pictoriță iar Nuri îngrijea albinele fiind apicultor. Viața lor era plină de arome și culoare, dar și de un prieten adevărat, Mustafa.
Afra fusese altfel înainte de război. Avea obiceiul de a crea o adevărată harababură în jurul ei. De exemplu, când gătea, era făină peste tot, inclusiv pe Sami. Era murdar de făină din cap până-n picioare. Când picta, era iarăși un haos. Iar dacă picta și Sami, era și mai rău, încăperea arăta de parcă ar fi scuturat amândoi pensule pline cu vopsea peste tot. Chiar și când vorbea era dezordonată, aruncându-le, retrăgându-le, aruncând altele. Uneori se și întrerupea pe ea însăși. Când râdea, râdea atât de tare, încât se zguduia casa. Dar, când era tristă, lumea se cufunda în întuneric. Nu aveam ce face. Era mai puternică decât mine. Plângea ca un copil, avea un râs răsunător, iar zâmbetul ei era cel mai frumos din câte văzusem vreodată. Era în stare să se certe ore în șir, fără să se oprească. Afra a iubit, a urât și a trăit intens totul, a inspirat adânc viața ca pe o mireasmă de trandafiri. De aceea o iubeam mai mult decât orice pe lume. (pagina 26)
Merg jos, descui ușa de sticlă și ies în curte, sub lumina lunii. Senzorul îmi simte mișcările și se aprinde becul. Albina doarme pe o păpădie. Îi mângâi ușor puful de pe corp, foarte ușor, să n-o deranjez. Nu-mi vine să cred că a supraviețuit în grădina asta care a devenit, între timp, căminul ei. O privesc cum se odihnește printre flori, cu farfurioara de apă îndulcită lângă ea; a învățat să trăiască fără aripi. (pagina 321)
Nu vă pot răpi bucuria și plăcerea de a afla toate peripețiile prin care trec Nuri și Afra, dacă reușesc să ajungă ori ba în Marea Britanie. Dar vă pot invita să nu ocoliți o poveste atât de frumoasă!
