E o perioadă în care chiar aveam nevoie de o poveste bună, cu o scriere frumoasă, o intrigă încântătoare care să rămână și după ce povestea s-a sfârșit. Traversăm zile destul de încărcate cu de toate, cu emoții mari generate de suferință fizică, cu întrebări care doresc a-și găsi răspuns cât mai repede, iar răspunsurile să fie unele din sfera acceptabilului. Așa că, această carte, Anotimpul albinelor de Lindsay Eagar, a venit ca să facă totul mai suportabil și să îndulcească pierderea energiei care ne este furată de boală.
Carolina ori Carol cum dorește a fi strigată, este o fată de doisprezece ani care este nevoită să-și petreacă întreaga vacanță de vară la ferma bunicului, fermă aflată într-un ținut arid, neprietenos, departe de civilizație. Familia ei este compusă din cinci membri, ea mai având o soră – din prima căsătorie a mamei – și un frate, Luis, bebeluș. Relația dintre Carol și sora ei mai mare, Alta, este una tensionată, cam așa cum se întâmplă cam peste tot unde sunt mai mulți frați. Tensiunea dintre ele este sporită și de faptul că Alta are un tată care o răsfață, cumpărându-i tot soiul de lucruri pe care noua familie a mamei nu și le permite. Deasemenea, fetele sunt diferite la înfățișare, iar asta este perceput de Carol ca reprezentând un handicap.
E limpede că suntem surori doar pe jumătate. Ea are ochii rotunzi, strălucitori și pielea cafenie a mamei, pomeții îndrăzneți ai lui Gail și o aluniță discretă pe obrazul drept. Eu am ochii mijiți ai tatei și un nas turtit, moștenit nu se știe de la cine, care arată OK în oglindă, dar în poze aduce cu un rât de porc. Am buze mai subțiri decât ale mamei. Iar dacă zâmbesc mai mult, dispar de-a binelea.
Alta are părul negru și tăiat drept, până la umeri; când se mișcă, i se unduiește ca o eșarfă de mătase drapată în jurul umerilor. Nu se machiază cine știe cât, doar un pic de rimel și niște ruj care îi face buzele să lucească într-un rozaliu precum pielea de bebeluș.
Cât despre mine, eu sunt o ciumăfaie naturală. Am un păr uscat și zburlit, care nu stă decât prăjit cu placa. Singurele forme de machiaj îngăduite de mama, înainte de a intra în liceu, sunt puțin rimel transparent și un strop de luciu de buze. Dar, chiar și așa, nu semăn nici pe departe cu Alta. (pagina 40)
La fermă locuiește bunicul ei, Serge, tatăl tatălui, cel pe care nu l-a cunoscut niciodată și care suferă de demență. Părinții lui Carol au hotărât să-l ducă într-un azil, asta pentru că boala lui nu-i va mai permite multă vreme să se întrețină singur, iar in perioada petrecută acolo ei să pregătească ferma prin reparații pentru a fi vândută.
Odată ajunsă acolo, Carol descoperă un bătrân care doarme numai pe verandă, este dependent de tubul de oxigen pe care-l târâie peste tot și este extrem de morocănos cu toată lumea, mai puțin cu ea. Și spune povești ca nimeni altul.
După ce a făcut cunoștință cu bunicul ei, Carol își dă seama că poveștile pe care le aude de la bunic sunt mult mai interesante decât toate „dramele” prin care trec prietenele ei, iar interesul pentru detalii despre copacul magic, bunica Rosa și albinele care o însoțesc mai mereu o acaparează încetul cu încetul.
Pe măsură ce vara se prelungește, Carol începe să dezvolte o iubire pentru pământul de care tatăl ei a fugit cu mult timp în urmă, iar ea descoperă că Serge este mai mult decât un bătrân ursuz care suferă de pierderi de memorie. Încetul cu încetul, legătura dintre nepoată și bunic se adâncește Carol se schimbă și se maturizează în moduri pe care nu și le-a imaginat niciodată.
La scurt timp după ce a ajuns la ferma lui Sergio, Carol nu a putut să nu observe albinele. Însă bunicul ei insistă că nu mai există albine în această zonă și că, de fapt, au trecut veacuri de când nu a mai plouat prin părțile locului. Ce înseamnă că albinele se întorc și ce înseamnă că par atrase de Carol în același mod în care au fost atrase de bunica ei? Sergio împărtășește povestea pământului și a satului care se găsea acolo, înconjurând un copac mare și maiestuos, lângă un lac răcoritor. În timp ce un băiat Sergio se juca în copac cu cea mai bună prietenă a lui Rosa, care era mai curajoasă decât oricine și tânjea să vadă marea lume mare.
Au crescut și s-au îndrăgostit, dar chiar și faptul că dragostea nu a putut să o țină pe Rosa acasă plecând zile întregi, săptămâni, chiar ani la rând, călătorind pe glob, însă întorcându-se mereu în sat și la Sergio. Credința ei în puterile de protecție a copacului a determinat satul să-l distrugă și odată cu distrugerea copacului a venit distrugerea satului, a pământului și a oamenilor până când a rămas doar Sergio. Acum, Carol își dă seama, dacă ferma este vândută, familia ei își va pierde ultima legătură cu locul care i-a hrănit și i-a definit. Salvarea lui Sergio, crede ea, înseamnă să-și salveze familia și să-i readucă pe tărâmul posibilității magice și naturale.
Anotimpul albinelor este o poveste plină de magie și frumusețe ca un roman care îmbătrânește. Această carte poate încânta tinerii cititori până la adulți și este comparabilă cu multe cărți premiate atemporal. Nu se poate spune destul despre vraja poveștii țesută în jurul cititorilor săi.
Anotimpul albinelor are un limbaj curat, fără violență și puțin romantism. Există tristețe asociată cu un bunic iubit care cedează la efectele prin care demența îi modifică mintea.
Amestecând folclorul, realismul magic și convențiile obișnuite ale poveștilor viitoare, Eagar a scris un roman dulce, plin de emoție și emoționant. Examinarea culturii hispanice din sud-vestul american ar putea să nu se simtă întotdeauna autentică, dar deșertul și creasta stâncoasă continuă să creeze un cadru convingător și puternic pentru povestea lui Carol. Plin de personaje minunate, Anotimpul albinelor este un roman tandru care aruncă o privire spre cultură, istorie, natură și tot felul de iubiri.
Eagar a absolvit Universitatea din Utah Valley și locuiește în Utah împreună cu fiica ei. Anotimpul albinelor este prima sa carte publicată și sperăm că nu și ultima.
