„Elefantul magicianului” de Kate DiCamillo

Pentru cei care ne vizitează și ne cunosc, știu că avem o slăbiciune pentru Kate DiCamillo. S-a întâmplat după ce Luca a văzut și citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane. Nu voi uita niciodată reacția lui, una care este și acum plină de surâs atunci când vine vorba despre acest subiect.

Odată lecturând una dintre scrierile ei, am căutat și achiziționat cam tot ceea ce a apărut pe piața românească. Și așa am citit despre Despereaux, Flora și Ulise și ne-am bucurat, recomandându-le și altora. Următoarea pe listă este „Because of Winn Dixie” și cred că peste puțin timp vom putea să vă povestim și despre ea.

Dar să revin la Elefantul magicianului, cea pe care tocmai am terminat-o.


Dacă ar fi să spun un cuvânt despre ea, doar unul, aș spune „gri” dar nu în sensul de tern, cenușiu, plictisitor.
Am spus „gri” pentru că e o poveste serioasă, în care sunt amestecate fapte reale cu fapte magice, împreună formând un tot care te îndeamnă să-l afli.

O carte care ne aduce o poveste frumoasă, plină de emoții legate de teme adevărate, în care legăturile de familie se dovedesc a fi foarte puternice.
O poveste fermecătoare care se cere a fi citită cu voce tare și care nu cred că este adresată doar copiilor.

Un băiețel, Peter Augustus Duchene, încearcă să-și găsească sora cu ajutorul altor personaje: un bătrân soldat infirm, un magician, un elefant, un cerșetor și câinele lui orb, un polițist și o contesă.
Toți, reușesc să țeasă o poveste despre adevăr, dragoste și speranță.

Totul începe când bâiețelul risipește banii dați de tutorele lui, Vilna Lutz, un bătrân militar infirm, pentru a cumpăra cei mai mici pești și o bucată de pâine, pe o ghicitoare care spune că-i poate da răspunsul la cea mai chinuitoare întrebare: trăiește sau nu, sora lui Adele?

Urmează o serie de întâplări pe care nu doresc a le dezvălui, pentru a nu fura farmecul, dar trebuie să mărturisesc că povestea are tot ce-mi place într-o carte pentru copii, potrivită și adulților: mister, minune, speranță, uimire, imaginație și scriere frumoasă.

O întrebare care s-a tot ivit a fost aceea, de ce autoarea a optat pentru introducerea în poveste a unui elefant iar răspunsurile au fost diferite, pe măsură ce am înaintat în acțiune, alături de personajele nou apărute.

Am căutat și versiunea în limba engleză pentru a se putea citit fragmente și așa.

Book: The Magician’s Elephant

Am scris și câteva întrebări la care micul cititor să răspundă și pe care le găsiți mai jos, poate veți dori și voi să răspundeți.

Elefantul magicianului

Mi-ar plăcea o activitate alături de mai mulți copii pentru că sunt convinsă că ar fi incitant și foarte interesant de aflat părerea lor.

Până atunci, vă las să vă delectați cu un interviu dat de autoare dar și de ilustratorul cărții, Yoko Tanaka, asta pentru a vă convinge că merită să o achiziționați pentru a o citi. Pentru că, nu-i așa?, nimic nu se compară cu mirosul de tipăritură nouă și cu sentimentul pe care-l ai atunci când ții o carte în mâini. Spor la citit!

A Q&A with Kate DiCamillo
author of The Magician’s Elephant

What is your definition of magic? What has happened in your life that is magical or unexpected?

I guess my definition of magic is something very close to the definition the magician gives toward the end of the story: „Magic is always impossible. It begins with the impossible and ends with the impossible and is impossible in between. That is why it is magic.” I would add, though, that while magic is impossible from beginning to end, it is also possible. Somehow (who knows how?) the impossible gets turned into the possible. That’s magic.

Which leads very nicely into the next part of this question: What has happened in my life that is magical or unexpected?
Telling stories seems like magic to me; it seems both impossible and possible in that same way. And what has happened to me and my stories — people reading them, liking them, and me getting to make my living telling them — well, talk about unexpected. Talk about magical.

The Magician’s Elephant features an animal character. This is a common theme in your novels. Why an elephant this time?

I didn’t think, Oh boy, I’m going to put an elephant in a story. I guess it happened this way: The story began for me with the magician and the fact that he wanted to perform real magic, true magic. That magician appeared before me in the lobby of a hotel in New York City. I had, in my satchel, a notebook that I was going to give as a gift to someone. The notebook had an elephant on the cover. And when I went into my bag to get my notebook to write a description of the magician I had just caught sight of, I happened to see that other notebook, the one with a picture of an elephant on the front of it.

Was there a specific place that inspired the setting for the city of Baltese?

No, but after I finished writing The Magician’s Elephant, I saw a movie that took place in Bruges, and I couldn’t concentrate at all on what was happening in the movie because I was so struck by how much Bruges looked like the city of Baltese, the city I had imagined.

The fortuneteller tells Peter that „truth is forever changing.” Why is this an important line in the story, and why did you want to share it with children in general?

I think this comes back to the whole idea of the impossible suddenly becoming the possible. We have to remain open to those moments when everything can change. I actually think that children are much better at doing this than adults are because they are much less likely to see things in a black-and-white way. All of us, children and adults, need to remind ourselves that the impossible can become possible. That’s one of the great gifts of stories.

What was your predominant feeling while writing this book? Was it faith, or fear? Do you know how your endings will turn out when you start?

Oh, I’m always afraid when I’m writing. And I never know how things will turn out. This time around it was particularly terrifying because there were so many different balls up in the air, and I had no idea how I would catch them all. But even though I was terrified, I was also, in a strange and wonderful way, healed by the telling of this story. I got out of my own way and let the story tell me how it would all come together. At the same time, I felt something come together, kind of knit itself, inside of me.

How do you feel about the illustrations? Have you ever met Yoko Tanaka?

I think the illustrations are an astonishment, a wonder, a marvel. They literally take my breath away. They are haunting and otherworldly and just exactly right. I have never met Yoko, no. And yet she painted the world I imagined.

Isn’t that strange and wonderful?

Impossible, but true.

A Q&A Yoko Tanaka, illustrator of
The Magician’s Elephant

What was your first reaction when you were asked to illustrate a novel by Kate DiCamillo? Were you familiar with her work?

When I was first contacted about The Magician’s Elephant, my schedule was very tight, with two upcoming gallery shows, and I almost didn’t take the job. I wasn’t familiar with Kate’s work at that time. But my agent, Steven Malk, suggested very strongly that I read the story. When I read the manuscript for the first time, I was simply amazed, and I immediately asked one of the galleries to postpone my show. I’m so fortunate to have been able to work on this project.

How did you decide on the palette and style for the illustrations?

It was a very lucky thing that I saw the scenes of the story so vividly in my mind when I read it. I also felt that the story had an atmosphere and tone that were similar to what I create in my regular work. So the palette and style just naturally emerged. And Candlewick’s creative director, Chris Paul, gave me wonderful direction.

Were there many ideas or drafts that you went through before deciding on the right one for each illustration? What was your creative process for making each piece of art?

As I mentioned earlier, I had a strong impression of each scene as I read it, so it wasn’t difficult to capture these scenes in sketches. The dificult part for me was deciding how much detail I should show in the images. It’s a story that takes place some hundred years ago somewhere in Europe, but that’s not the point of the story at all. I did lots of research about the architecture and clothing of the period, but I used it minimally.

Which is your favorite of your illustrations for The Magician’s Elephant?

My favorite illustration is in chapter 13, when Peter eats stew at Leo’s house. I especially like this chapter because it describes so well how Peter’s frozen mind is melted by his conversation with Leo and Gloria — and by Gloria’s stew. I hope my illustration captures their emotions.

Did you do anything differently for this book, stylistically or artistically, that you had never done before?

Doing precise character sketches was something new for me. But it helped so much when I worked on each scene later on. It was also suggested that I create a „height scale” for all the characters, and this helped even more to make them come alive clearly in my mind. (sursa: bookbrowse.com)

Advent 2017 * Ziua cu numărul 14

Încă o zi în care n-am fost scutiți de probleme. Mergem înainte pentru că nu există altă cale și ne agățăm de lucruri pe care le îndrăgim și ne încântă.

Cartea zilei este una semnată de o autoare dragă nouă: Kate DiCamillo. Am citit tot ce a apărut scris de ea și nu putem uita ce impact a avut Miraculoasă călătorie a lui Edward Tulane asupra noastră. E una dintre cărțile de care ne aducem aminte cu mult drag și despre care am scris mai pe-ndelete atunci, când am citit-o.

Iată cum a apărut cartea în limba engleză dar și un fragment de lectură făcut chiar de autoare.

When a fortuneteller’s tent appears in the market square of the city of Baltese, orphan Peter Augustus Duchene knows the questions that he needs to ask: Does his sister still live? And if so, how can he find her?

The fortuneteller’s mysterious answer (an elephant! An elephant will lead him there!) sets off a chain of events so remarkable, so impossible, that you will hardly dare to believe it’s true.

With atmospheric illustrations by fine artist Yoko Tanaka, here is a dreamlike and captivating tale that could only be narrated by Newbery Medalist Kate DiCamillo. In this timeless fable, she evokes the largest of themes—hope and belonging, desire and compassion—with the lightness of a magician’s touch.

În limba română cartea arată diferit, aici referindu-mă la copertă. E frumoasă dar pentru noi e mai ok varianta cealaltă.

Mai este nevoie să specificăm că suntem nerăbdători să o citim? Nu, evident! Oricum, e o perioadă în care se citește susținut poate și din cauza faptului că există o nouă provocare în diecare zi. Cartea cu elementele chimice a fost citită, la fel și Matilda, o dădacă nemaipomenită. Despre Fetița care a salvat Crăciunul mai avem foarte puțin și vă putem spune părerea noastră. Așadar, spor la citit că avem ce!

 

„Povestește-mi ceva” de Sharon Creech

E ceva timp de când tot citesc despre părerile unor specialiști care ne învață ce cărți să citim, cum, unde, în compania cui, la ce ore, cu voce tare sau în gând și tot așa. Nu mă pot pronunța asupra acestor spuse dar eu una nu înțeleg, și pace, multe din cele enumerate mai sus.

Tot aud că nu merită să achiziționez mai știu eu ce carte pentru că nu atârnă de ea nici o medalie, pentru că nu are nu știu ce ilustrator ori pentru anumite neajunsuri de tipărire.
Și tot așa, nu pricep o bună parte din aceste enunțuri.

Mai nou, văd că suntem îndrumați să boicotăm nu știu ce editură pentru că a îndrăznit să publice persoane care nu au dreptul moral de a face parte din tagma scriitorilor, de parcă dacă ai scris o carte înseamnă că automat ești scriitor. De-a lungul timpului, foarte mulți nu au reușit să demonstreze că merită să stea în tagma scriitorilor asta ca să nu mai vorbim de scriitori adevărați care dintr-un motiv sau altul au avut de trecut praguri destul de înalte pentru a rămâne pe această panoplie.

Eu nu sunt critic literar și nu am studiile necesare pentru a da verdicte. Sunt un cititor, care cumpără cartea și care în urma lecturării ei decide dacă e bună sau nu, dacă merită lăudată sau nu. Asta în funcție de scara mea de valori și de putința mea de înțelegere a ceea ce transmite ea. A blama o scriere și a o face praf doar din nu știu ce considerente nu cred că este sănătos nici pentru cititor și nici pentru scriitor. Dacă ne place ceea ce scrie X, continuăm să îl citim și dacă nu, ne oprim. Dar nu cred că dacă-l denigrăm, rezolvăm ceva.
Negreșit există cărți bune și mai puțin bune, așa cum există cărți excepționale și cărți mizerabile. Dar numai cititorul, cel care efectiv a citit cartea, poate hotărî, pentru el, unde o încadrează.

Am citit mulți autori și de aici și de afară care erau ridicați în slăvi dar mie nu-mi transmiteau nimic. Și erau nume, nu glumă și am priceput că era peste putința mea de a-i înțelege. Am citit povești care mi-au uns sufletul și pe care nu le premiase nimeni dar pentru care nu am regretat o clipă timpul alocat.
Consider că fiecare cititor trece povestea prin filtrul lui, prin trăirile pe care le-a avut și el și personajul dintre pagini și prin multe alte etape.
Dar să revin la cartea despre care vreau să vă vorbesc. Una care ne-a plăcut foarte mult și care nu anunța nimic din finalul ei.

Povestește-mi ceva e o poveste care debutează cu multă veselie și episoade care-ți descrețesc mintea și te descătușează după o zi tensionată, pentru ca pe măsură ce înaintezi să constați că lucrurile nu sunt ceea ce par.

Despre ce-i vorba?
Despre o fetiță care ajutată de bunicii ei încearcă să înțeleagă ce se ascunde într-o propoziție:

Nu judeca un om până nu ai umblat două luni în mocasinii lui.

Nu am de gând să povestesc peripețiile prin care trece Salamanca, fetița de treisprezece ani, personajul principal al cărții, dar vreau să vă îndrum să reflectați asupra cugetării de mai sus, asta pentru că tare mai avem tendința de a pune etichete cu o ușurință teribilă.

Ce ne-a plăcut?
Luca a vorbit mult despre atitudinea profesorului Birkway, cel care a avut proasta inspirație de a citi din jurnalele intime ale școlarilor la clasă. Când a realizat ce a făcut, și-a cerut scuze în fața elevilor săi și a mărturisit eroarea în care s-a aflat. Asta pentru a menționa un episod din carte pentru că au fost și altele care i-au dat mult de gândit și care au provocat multe discuții înainte de culcare. Cu lacrimi ori hohote de râs.

Ce m-a impresionat pe mine?
Modul în care au procedat bunicii Salamancăi, dar și tatăl ei. Un model de înțelepciune și de atitudine potrivită la momentul oportun.

Nu mai spun nimic pentru că merită, chiar merită să vă aplecați asupra ei, copii și adulți deopotrivă. Asta din punctul meu de vedere, al unui cititor bucuros de momentele în care poate așeza la suflet încă o aventură fără de care ar fi fost mai săracă. Și asta datorită unui scriitor care a știut să vibreze la unison cu el.

Școlărel de clasa a V-a – „Ca peștele în copac” sau cum să înțelegem mai bine dislexia

Poate pentru că în viața mea am avut ocazia de a lucra cu un copil dislexic, cartea asta, „Ca peștele în copac” de Lynda Mullaly Hunt are valențe diferite. O percepție și o înțelegere a importanței pe care o are dascălul care vine în contact cu acest copil suferind.
Pentru cine nu are cunoștință despre acest termen, dislexia este o tulburare la citit manifestată prin modificarea cuvintelor, prin greșeli de lectură. Deci dislexia nu doare fizic, dar doare al naibii de tare psihic.

dscn8158

Dar să vă spun cum am ajuns eu să lucrez alături de un copil dislexic dar și disgrafic. Disgrafia este o perturbare patologică a scrisului, care se deformează devenind neciteț. Pentru că la un moment dat ne-am împrietenit cu familia unui coleg de clasă al celui mare, am ajuns să văd că băiatul lor are o problemă în ceea ce privește scrisul și cititul în ciuda faptului că nimic nu trăda acest lucru. Vorbea foarte frumos, povestea la fel dar în momentul în care era pus să citească și să scrie intervenea această problemă pe care nu o putea depăși. Părinții nu au pus în calcul că ar putea fi ceva medical și nici nu au făcut nimic în acest sens, dar tot vizitându-ne și petrecând mai mult timp împreună am devenit curioasă în această direcție. La un moment dat m-am gândit că ar fi bine să-l vadă un logoped și pentru că îl cunoșteam personal pe cel mai bun din zonă, am ajuns să merg eu. Și de aici a început marea aventură. Logopedul, fiindu-mi rudă apropiată, a făcut o excepție și m-a lăsat să asist la ședințele lui cu condiția să fiu pe post de mobilă: nu aveam voie să spun nimic și nici să întreb. Nu mai vorbesc de intervenit. Doar asistam și-mi notam. Asta pentru că nu se putea ca el să vină zilnic la ședințele de logopedie, eu urmând să fac acasă, alături de copil, ceea ce trebuia făcut, dar în cunoștință de cauză și pentru a continua munca specialistului. Așa am ajuns să mă documentez în amănunt și să caut să înțeleg ce anume presupune acest diagnostic. A urmat un an de muncă alături de el și am rămas cu niște amintiri minunate pentru că băiatul este un om minunat.
Dar nu am pus niciodată în calcul ce înseamnă omul de la catedră și ce minuni poate face el. Ori poate că timpul care a trecut m-a făcut să înțeleg altfel situație, nu știu să dau un răspuns exact.
Cert este faptul că acești copii sunt foarte deștepți dar într-un mod aparte pe care, de cele mai multe ori, cei din preajmă nu reușesc să-l perceapă. Și așa ei ajung să poarte această luptă atât de complicată mai mult singuri.
La ora asta, băiatul de care pomenesc este un adult iar viața și-a urmat cursul firesc, aici incluzând și o educație care acum a ajuns la nivel academic.
În multe din aceste cazuri părinții nu reușesc să gestioneze situația fie că nu pot accepta fie că nu au pregătirea și resursele necesare. Dar pentru a interveni este nevoie de o echipă care să cuprindă părinte – copil – educator. Complicat în societatea noastră.

Revenind la cartea care a generat acest preambul, personajul principal este Ally, o fetiță care a reușit să ajungă în clasa a Vi-a fără să știe să citească și să scrie. M-a mirat, cumva, atitudinea mamei care nu avea cunoștință de problemele copilei, dar care dealtfel era extrem de grijulie și pozitivă.
În ciuda faptului că întâmpina atât de multe greutăți și era ciuca bătăii de joc a colegilor, copila vine regulat la școală și caută tot soiul de soluții prin care să răzbată. Este mereu dusă la direcțiune și dojenită pentru îndărătnicia ei însă nimeni nu pare a se gândi și la cauza care determină acest comportament.

Colegii mei iar s-au săturat de mine. Scaunele se freacă de podea. Copiii oftează tare. Poate ei cred că nu aud ce spun: Ciudată. Proastă. Ratată. (pag. 8)

Totul ia o altă turnură când la clasa lor apare alt profesor, doamna dinainte pregătindu-se să aibă un copil.
Mi-ar plăcea să știu mai mulți dascăli de acest fel în compania copiilor noștri pentru că  ar însemna o rată mai mare de reușită în ceea ce privește educația. Dar pentru asta este necesar ca și ei să fie pregătiți corespunzător.

Domnul Daniels este un profesor care reușește s-o facă pe Ally să accepte că nu este nici proastă, nici ciudată, nici ratată ci doar diferită. Are un mod diferit de a învăța pe care cei dinaintea lui nu au reușit să-l deslușească. Faptul că desenează atât de frumos iar mintea ei funcționează în imagini, o face să aibă un atu pe care nu știe cum să-l exploateze.
Sunt multe secvențe în carte în care Ally are atitudini atât de frumoase și în care dă dovadă de multă sensibilitate.

dscn8161

Un capitol aparte este acela în care Ally reușește să dea răspuns întrebărilor profesorului, întrebări la care până atunci, nici unul din cei care făcuseră testul, mai mult de o sută, nu reușiseră. Dar poate nu asta este faptul cel mai important ci reacția dascălului.

Pe urmă, domnul Daniels se apropie și face ceva ce n-a mai făcut niciun profesor niciodată. Bate palma cu mine. (pag. 82)

Nu pot trece cu vederea nici capitolul în care profesorul îi mărturisește elevei lui că și-a dat seama de ce suferă și că o poate ajuta.

Nimeni nu mă poate ajuta! Niciodată! Toți spun că merit să port un coif de măgar și au dreptate. Asta-i problema. Chiar au dreptate!

Îl privesc direct în față, așa cum stă cu soarele în spate, și răbufnesc:
– Atunci de ce nu pot citi?
Este pentru prima oară când pun această întrebare cu voce tare. Probabil pentru că-mi doresc cu disperare un răspuns.
– Of, Ally, zice el., uite de ce cred că școala ți se pare grea… S-ar putea să suferi de ceva numit dislexie. Dar oricât de dificil ți s-ar părea cititul, asta nu înseamnă că ești proastă. Nici pe departe, Ally Nickerson, râde încetișor domnul Daniels. Pur și simplu creierul tău descifrează lucrurile altfel decât al altor oameni. (pag. 152)

Iar întâmplările frumoase încep să se adune în viața fetiței și o fac să descopere multe lucruri despre ea de care nu avea cunoștință.
Finalul este unul frumos care se așază direct pe sufletul cititorului.

Am zăbovit mai mult pe acest text și pentru a face discuția mai frumoasă și captivantă am confecționat câte cel puțin o cartolină pentru fiecare capitol. Le atașez în fișierul de mai jos, poate le veți considera utile în cadrul unui cerc de lectură făcut alături de copiii de la clasă.

ca-pestele-in-copac cap-29-continuare

cartoline-intrebari-ca-pestele-in-copac

În limba engleză materialul pe care l-am găsit este extrem de vast, drept pentru care am ales să lucrăm și noi câteva dintre ele.

1472302647_demofishinatreequestioncardspreviewpdf

O altă abordare a fost aceea în care am confecționat un pește, de fapt șase, pe care am scris întrebări și pe care i-am unit formând la final unul singur.

20150109_221531

Acest pește l-am atârnat într-un copac, mai bine zis pe o creangă.

img700

20150109_232315 20150109_232425 20150110_015459

Atașez și fișierul în care sunt tiparele peștișorilor, cu tot cu întrebări. Sper să vă fie de folos.

fise-tipar-peste-cu-intrebari-in-copac

Luca a lucrat cu drag și am vorbit nu numai despre carte ci și despre cum și care este viața lui din pauzele dintre ore. În astfel de situații, când totul este calm și tihnit, poți găsi răspunsuri, dacă nu le ai, la întrebări care te macină.20150109_232331

Mă bucur că am reușit să mai adăugăm la lista noastră o carte așa de frumoasă!
Am învățat multe din ea, atât eu cât și el, am mai bifat pentru mai târziu amintiri bune de pus pe rană și am înțeles că fiecare, în felul lui, este unic.
Mi-aș dori, că tot se repetă la infinit, să vină cineva care să aducă în atenția copiilor și astfel de texte. Cu siguranță ele vor fi parcurse de mai tinerii cititori cu bucurie din proprie inițiativă. Sau dacă nu, haideți să facem fiecare ce putem pentru a schimba lucrurile. Iar împreună vom reuși, s-a văzut deja! 🙂