„Eleanor & Park” de Rainbow Rowell, o carte specială

Am apucat să citesc până acum multă literatură pentru young adult, mai ales de când editura Arthur a scos o secțiune specială acestei categorii de vărstă, dar parcă niciuna n-a avut așa un impact asupra mea cum a avut-o aceasta, Eleanor & Park. Are ceva special, este o poveste de dragoste specială dintre doi tineri liceeni, dar mai este și despre agresiune, rivalitate frățească, mântuire prin muzică și benzi desenate, un monstruos tată vitreg.

S-a trezit din cauza țipetelor. Richie țipa. Eleanor nu înțelegea ce spunea. Printre țipetele lui, o auzea pe mama ei plângând.
Părea să plângă de mai multă vreme. Dacă n-o mai interesa că ei o pot auzi însemna că își ieșise complet din minți.
Eleanor știa că și ceilalți se treziseră. S-a aplecat până a reușit să-i vadă pe întuneric. Stăteau toți patru unul lângă altul în mijlocul mormanului de pături de pe jos.
Maisie îl ținea pe bebe în brațe, îl legăna aproape violent. Eleanor a coborât încet, fără zgomot, și s-a ghemuit lângă ei. Șoricel a venit imediat la ea în brațe. Tremura și era ud, și o cuprinsese și cu mâinile, și cu picioarele, ca o maimuță. Mama ei a țipat tare, două camere mai încolo, și toți cinci au tresărit. (pagina 56)

Eleanor s-a trezit în timpul nopții. Richie adormise în living, cu televizorul aprins. Nici nu a respirat în drum spre baie și i-a fost frică să tragă apa. Când s-a întors în cameră, a închis ușa. Dă-l dracu de aer. (pagina 35)

Eleanor este o „fată mare”, cu părul roșu strălucitor (copiii din autobuz o numesc Big Red, Roșcățoiu tradus la noi) care tocmai s-a întors acasă la Omaha, după ce a fost dată afară timp de un an și forțată să stea la niște cunoștințe. Fiecare moment în care Eleanor este acasă este înspăimântător și claustrofobic – împarte o cameră mică și mizeră cu ceilalți frați și trăiește într-o frică constantă de a nu-l ofensa ori deranja pe tatăl său vitreg abuziv, Richie. Ea este de asemenea săracă – nu își poate permite o periuță de dinți sau baterii pentru Walkman-ul ei. (Unii cititori ar putea să găsească inițial acest lucru nerealist, dar prin citirea romanului se ajunge la o înțelegere mai bună a modului în care sărăcia interacționează cu abuzul de a marginaliza și asupri).

Park este un băiat de jumătate coreean și e foarte popular, dar separat de ordinea socială a școlii sale atât de rasa lui, cât și de pasiunea sa pentru cărți de benzi desenate și muzică bună. În prima zi a școlii, Eleanor se așează lângă el în autobuz. De-a lungul timpului, începe să citească benzi desenate peste umăr. Apoi i le împrumută ei. Și muzica este cea care-i unește. În cele din urmă, ei încep să se țină de mână la plimbări în autobuz, pe drumul de acasă la școală și înapoi.

O ținea de mână pe Eleanor și era ca și cum ar fi ținut în palmă un fluture. Sau o bătaie de inimă. Ceva absolut viu. (pagina 80)

Descrierile emoționale senzuale sunt peste tot în acest roman, și se simt întotdeauna adevarate față de personaje. Eleanor descrie haina de camuflaj a lui Park ca mirosind precum primăvara irlandeză și un pic ca potpourri și ca ceva pe care nu a putut să reprezinte altceva decât un băiat. Park privește gura lui Eleanor atât de atent încât el „putea vedea că și buzele ei au pistrui. După ce Eleanor îl critică pentru că a spus că este „drăguță”, Park gândește: „Eleanor avea dreptate: nu arăta niciodată bine. Arăta ca arta, iar arta nu trebuia să arate bine; trebuia să te facă să simți ceva.”
Ei sunt neliniștiți, fascinați de simțul atingerii celuilalt.
Fiecare gest romantic are un obstacol: un alt prieten; părinții noștri spun că nu putem; ești un vampir și nu sunt; etc. Dar obstacolul în „Eleanor & Park” este pur și simplu lumea.
Lumea nu poate digera o relație între un adolescent coreean și o roșcată.
Lumea nu-i poate permite lui Eleanor să fie cu un iubit de orice fel, pentru că e săracă și grasă și se îmbracă amuzant.
Lumea nu-i poate permite lui Park o prietena pentru că îi place să poarte ochelari de soare și toată lumea știe că e „homosexual”.
Lumea este obstacolul, așa cum este întotdeauna când ai 16 ani și chiar iubești.
Părintii lui Park – doi dintre adulții cel mai bine desenați pe care mi-i amintesc dintr-un roman young adult – servesc drept dovadă că uneori dragostea poate cuceri lumea și familia lui Eleanor îți amintește că uneori nu o face. Mi-a plăcut extrem de mult modul în care părinții lui Park au procedat și cum au știut să-și țină copilul aproape fără a se strecura ori influența relația lui. Dar nu voi strica plăcerea lecturii personale.

La începutul cărții există o întrebare pusă de domnul profesor de limba engleză, Stessman, care întrebând-o de ce nu pare emoționată de moartea lui Romeo și a Julietei, ea răspunde:

– Nu ți se pare trist? a întrebat-o domnul Stessman. Doi tineri îndrăgostiți mor. „Și strănepoții noștri vor povesti cu jale…” Pe tine nu te impresionează?
– Cred că nu.
– Atât de rece ești? De distantă?

– Nu… Pur și simplu nu mi se pare o tragedie.
– Este o tragedie, a zis domnul Stessman.

– A fost dragoste la prima vedere.
– A fost „Vai, tu, ce drăguț e” la prima vedere. Dacă Shakespeare ar fi vrut să credem că se iubeau, nu ne-ar fi zis la început că Romeo era obsedat de Rosaline. Shakespeare ironizează iubirea.
– Atunci de ce a străbătut veacurile?
– Nu știu… Pentru că Shakespeare e un scriitor foarte bun?
– Nu! a zis domnul Stessman. Să vorbească altcineva, cineva care are inimă. Domnule Sheridan, în pieptul dumitale ce bate? Spune-ne de ce Romeo și Julieta a supraviețuit patru sute de ani.

– Pentru că, a zis el încet, privindu-și banca, pentru că oamenii nu vor să uite cum e să fii tânăr? … și îndrăgostit? (pagina 52)

Mi-aș dori să existe o continuare a acestei cărți și, cine știe, poate într-o zi va apărea. Nu o ratați pentru că merită să petreceți timp de calitate.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: