machetedidactice.com

Întâlniri arămii

Încerc să nu pierd nici o zi a finalului de săptămână din toamna pe care o traversez, mai ales dacă vremea permite petrecerea timpului liber în natură. Știu cum arată pădurea și ce spectacol aș pierde dacă lenea ori mai știu eu ce alt impediment ar obstrucționa această deplasare. Și nici nu e nevoie să merg prea departe pentru că am tot ce-mi trebuie aici, la o zvârlitură de băț de casă.

Bucuria a fost mare că am petrecut în formulă completă, liceanul nerefuzând invitația noastră și așa, cu voia Bunului, am mai adăugat clipe de frumos autentic neștirbit de strâmbăciunea lumii.

Am pornit spre Casa memorială a lui Ciprian Porumbescu imediat după orele prânzului, temperatura fiind de 20 de grade, un vânt prietenos și un cer ce nu prevestea nimic periculos.
Prima oprire a fost în pădure la Ilișești, acolo unde nu am fost singuri, prezența mașinilor atestând asta. Nu ne-a deranjat, pădurea fiind mare. E pentru prima dată când am văzut atât de multe buburuze, de toate culorile, care zburau în soarele binefăcător, în câteva minute de la coborârea din mașină desenându-ne pe tricouri și pantaloni tot soiul de modele.

Odată intrați în pădure, am avut parte de numeroase experiențe senzoriale, pădurea fiind plină de culori, arome, forme și sunete care te ademeneau și te provocau în a le recunoaște. Liceanul a zburdat în adevăratul sens al cuvântului, plămânii fiindu-i umpluți cu aerul curat oferit de acest loc.

Ciupercile pe care lumea le căuta în pădure și pe care le-am fi dorit a le găsi și noi întru bucuria papilelor gustative s-au arătat doar că nefiind niște cunoscători și neavând acest exercițiu am preferat să ne abținem în a le culege. Nu s-a întâmplat asta și când a fost vorba să le admirăm, oferta fiind vastă și de neratat.

Nu pot eu reda în cuvinte ceea ce am văzut și simțit, dar imaginile pe care le-am imortalizat pentru veșnicie pot, și chiar foarte bine.

După ce ne-am umplut traistele sufletului cu ceea ce am găsit în pădure, am plecat la Casa memorială Ciprian Porumbescu, acolo unde am mai fost de atât de multe ori și în ciuda acestui fapt nu ne-am plictisit. Așa sunt eu, o persoană care se plictisește al naibii de greu.

Poarta era deschisă, soarele lumina toate frunzele și merele rămase în copacii bătrâni, căsuța era îngrijită și frumoasă, ca dintr-un basm, dar tot închisă, așa cum a fost mereu. Nu ne-am supărat pentru că am bănuit că domnișorul Ciprian are treabă importantă de era plecat, așa că ne-am tras sufletul sub nucul unde odinioară era casa mare, am gustat merele aromate și dulci și am ascultat, a câta oară?, celebra baladă.

Și în timp ce acordurile umpleau curtea de nemurire, s-a deschis poarta și a intrat ghidul așa deferecându-se ușile către lumea mijlocului de secol XIX.

În ciuda faptului că se vedeau doar patru persoane, noi trei și ghidul, cu mine erau câteva suflete, cele care mă însoțesc în peregrinările mele, se știu ele care sunt.

 

Am zăbovit mult acolo, revenind acasă când soarele se pregătea de mers la culcare.
Ce zi!
Ce fericire!
Ce amintiri!

Lasă un răspuns

Un gând despre “Întâlniri arămii”

%d