„Purgatoriul îngerilor” de Camelia Cavadia

Întâlnirea mea cu Camelia Cavadia s-a produs acum câțiva ani, atunci când am cumpărat „Măștile fricii”. Era într-o vară și pentru lecturile de la malul mării am strecurat în rucsac și acest volum, fără a ști nimic despre el, necitind nici o recenzie. A fost cumpărat ca multe alte cărți, după un feeling personal, și la final am constatat cu bucurie că am ales bine, pe sufletul meu. M-a marcat extrem de tare, și am căutat să văd dacă mai este ceva semnat de ea și așa am aflat de „Vina”, primul roman al ei apărut pe piață. Recomandările domnului Dan C. Mihăilescu au completat sentimentele mele prin analize cum numai dumnealui poate face.

„Măștile fricii” de Camelia Cavadia

A urmat, cum era și firesc, romanul „Vina”, cel de debut, pe care l-am citit cu aceași bucurie, rugându-mă să nu fie atât de crud ca anteriorul. Cum a fost, puteți afla din însemnările de mai jos.

Reîntâlnire emoționantă cu Camelia Cavadia – „Vina”

Așadar, cu cele două experiențe avute anterior, am lăsat Purgatoriul îngerilor, a treia carte a autoarei, să fie citită într-un moment mai special, și iată că el a venit de acest Crăciun. Am cumpărat cartea după ce a apărut, însă tot uitându-mă la copertă, dar și la titlu, am știut că îi trebuie, ori îmi trebuie, un moment anume pentru a o citi.

O poveste care te introduce într-o lume a copiilor dispăruți și îți descrie ce anume implică acest fapt. O lume plină de acte deviante, de adulți croiți pentru a face rău, de suflete ciunțite de despărțiri, neîmpliniri, neiubiri, respingeri, abandonuri.
Cu toate că mă așteptam ca narațiunea să fie mai crudă, nu am perceput-o așa, cum am simțit la măști, atunci când a fost foarte greu de gestionat noianul de neputințe care m-au împresurat din toate părțile.
Poate din pricina faptului că știam câteceva despre acest fenomen, în fața mea perindându-se zilnic un grup de copii abandonați de părinți care stau într-un apartament social. Nu e același lucru dar sunt părtașă, zilnic, la ceea ce se întâmplă acolo, asta și pentru că sunt extrem de zgomotoși, având un comportament greu de gestionat, câteodată chiar imposibil.
Nu de puține ori au spart ușile în miez de noapte, au luat pastile aiurea pentru ca mai apoi să vină salvarea, au aruncat pe ferestre tot ce nu le trebuia ori obiectele celor pe care doreau să se răzbune, așadar, situații fel de fel. Au un limbaj suburban și sunt violente, pentru că aici stau, cu mici excepții, fete, în perioada scursă până acum trecând pe aici doar trei băieți până-n 10 ani. Câteva dintre ele au apărut cu tot soiul de indivizi dubioși, pentru ca mai apoi să rămână însărcinate, și așa plecând de aici, nu știu unde. Însă cum pot deveni acești copii abandonați, există o scenă în roman care-ți dă mult de gândit după ce o parcurgi.

– Voi erați? M-ați speriat, le spuse Maria încercând să-și înăbușe plânsul ce-o cuprindea în același timp. Doamne, Dumnezeule, ce m-ați speriat , măi copii! Am crezut că e cineva care vrea să-mi facă rău.

– Dă-ne toți banii! urlă o voce stridentă către ea.
– N-am bani, gemu Maria, încercând să-i prindă privirea pentru a-l convinge că spune adevărul.
– Dă-ne telefonul, veregheta! Dă-ne tot ce ai!
– N-am, spuse ea regretând amarnic că nu le poate da nimic din ceea ce cereau. N-am nimic la mine.

„Sunt niște copii”, continua să-și spună deși vorbele se rostogoleau fără ecou.
– V-am dat tot ce am! strigă Maria cu toată puterea adunată-n glas. Acum cărați-vă și lăsați-mă în pace!
– Abia acum ne-ai dat! spuse cel mai mare dintre ei, în timp ce-i smulse cu putere ambii cercei din urechi în același timp.
(pagina 130)

Ori având aceste exemple, îmi închipui cum stă treaba cu cei care sunt ținuți ostatici, puși să facă cele mai josnice munci pentru a aduce venituri celor care-i țin. Bătăile, frica și batjocora permanentă îi face pe mulți dintre acești copii să nu se poată desprinde, căutând o scăpare. E drept că nici autoritățile noastre nu sunt pregătite, însă societatea românească, la cum arată ea astăzi, are nenumărate carențe în toate domeniile, nefiind capabilă să gestioneze situații de așa mare gravitate. Pentru că lipsa banilor reprezintă un impediment, la ea se mai adaugă și slaba pregătire a multora, ei ajungând acolo prin alte criterii nu cele ale competenței.

E o poveste despre copii furați, dar și despre cei care pleacă de acasă din varii motive.

„Mai erau copii fugiți de acasă, găsiți pe străzi înfometați, copii ce se opreau în brațele primului om pe care îl vedeau și-i puneau la picioare speranțele lor neprihănite. Mulți dintre ei povesteau cum fuseseră ținuți în cuști sau grajduri de propriii părinți, nemâncați și goi. Copii care la primul semn de neatenție reaușeau să fugă unde vedeau cu ochii, fără să gândească încotro, numai să scape din închisoare cu sau fără gratii.
Erau copii plecați din pricina muncilor grele la care îi puneau părinții mereu amețiți de băutură, cei bătuți nebunește doar de dragul țipetelor pe care le scoteau, al groazei ce le dansa în priviri, copii ce-și luau lumea în cap și porneau pe străzi, convinși că oriunde viața e mai bună. Mulți dintre aceștia ajungeau în centre de plasament unde la început aveau credința că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior. Mai târziu însă, ajungeau să se convingă că nu e decât un alt iad, cu altfel de pedepse. (pagina 93)

Teodor este un băiețel care a fost furat din parc, acolo unde se afla alături de bunica lui și fratele geamăn, Angel. Părinții nu au încetat nici o secundă să-l caute, pentru că undeva în sufletul lor speranța de a-l regăsi și recupera nu a pălit de tot niciodată.
Povestea este de fapt despre cei dispăruți, dar și despre cei rămași, care, după putințe, încearcă să gestioneze situația în care au intrat fără voia lor. Traumele prin care trec cei rămași, mai ales copiii, care nu pricep de ce totul se schimbă dramatic și persistă din rău în mai rău, sunt semnificative.
Teodor are „norocul” de a nimeri într-un loc în care are parte de mâncare caldă, de un acoperiș deasupra capului, de haine și o igienă minimă, chiar dacă este scos zi de zi la „produs”. Spre deosebire de ceilalți băieți din grup, el nu fură, ci își folosește abilitățile de jongler și cele de desenator, așa reușind să aducă banii acasă, în fiecare seară.
Are un prieten foarte bun, Manuel, despre care veți afla multe detalii parcurgând povestea, și care-l îndeamnă la studiu, către carte, îndemn dealtfel repetat de mai multe personaje ale poveștii.

Am învățat să citesc înaintea tuturor, așa că, atunci când m-am dus la școală, deja știam să scriu și să citesc. Viața mea a devenit cu adevărat frumoasă abia când am descoperit cărțile și minunile dintre copertele lor. Pentru să știam o grămadă de lucruri, profesorii mă îndrăgeu, mai mult decât pe ceilalți. Devenisem preferata lor. Și cum mă descurcam bine la școală, încet-încet copiii m-au vrut dintr-o dată în preajma lor: să-i ajut la lecții, să le spun la lucrări. M-am apropiat de câțiva, dar nu am avut încredere în ei. Am știut cumva că vin spre mine doar pentru că le eram de ajutor. Că așa cum au venit, așa pot să și plece. Fără niciun cuvânt. Adevărul este, draga mea, că lecturile mi-au fost cele mai bune prietene. Cărțile au fost lângă mine și când mi-a fost bine și când mi-a fost rău. Cărțile nu m-au părăsit niciodată. Ele m-au ajutat să rămân întreagă. (pagina 125)

În economia romanului vă veți mai întâlni cu comisarul Camil, cu o tânără ambițioasă, Carlita, care-și dorește să ajungă jurnalistă de investigații, cu Stăpânul Sabat și tanti Loneta cei în grija cărora se află copiii și care nu sunt atât de demonici precum s-ar crede. Pe parcursul poveștii veți afla cine întruchipează răul absolut și ce atrocități au fost făcute.

Vă invit să descoperiți pe cont propriu un roman realizat cu finețe și profunde analize psihologice.

Lumea este un ocean cu mirări, unde oamenii sunt preocupați mai mult să pună în cârligul undițelor întrebări, decât să reflecteze asupra răspunsurilor pescuite. (pagina 26)

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: