Dimineața mea a început cu o prăbușire interioară și s-a încheiat cu un zbor. De multe ori, viața are felul ei straniu de a-ți așeza în aceeași zi fragilitatea și forța, spaima și frumusețea. Ceea ce dimineața părea un zid impenetrabil, seara s-a transformat într-o punte spre tinerețea mea, prin vocea lui Alexandru Andrieș și acordurile sale vechi de aproape patru decenii.
O zi cu tremur și cu vindecare
În drum spre Iași, în mașină, am simțit cum corpul meu îmi fuge de sub control. Atacul de panică a venit ca o furtună neașteptată, din senin și totuși nu chiar. Am fost nevoită să opresc la prima benzinărie, să beau apă, să respir adânc, să stau câteva minute pe marginea drumului și să-mi adun bucățile de mine. M-a epuizat totul, dar am reușit să ajung la Luca, unde liniștea apartamentului modest și intim mi-a oferit un colț de respiro.
Acolo, printre cabluri de internet trase cu un tehnician simpatic și cumpărături grăbite, ziua a început să se reașeze. Am gătit o lasagna pentru Luca, așa cum știu că-i place, și, pe neașteptate, ziua mi-a oferit un cadou: o invitație la concertul Interioare primită de la el.
Andrieș și concertul ca o întoarcere
Alexandru Andrieș pornește în 2025 cu un turneu aniversar – 40 de ani de la lansarea albumului „Interioare”. Un album-cult al unei generații care a crescut între poezie și chitare, între interioare sufletești și interdicții sociale. De la București la Cluj, de la Iași la Timișoara, sălile adună acum oameni trecuți de 55 de ani, cei care au fredonat cândva, în cămine studențești sau camere de bloc, versurile care au traversat timpul.
La Iași, concertul a avut loc la Casa de Cultură a Studenților. Sala nu era plină, și totuși vibra. În majoritate, spectatorii aveau părul alb sau grizonat, dar ochii le străluceau la fel ca odinioară, când „Rock and roll” și „Interioare” erau coloana sonoră a tinereții lor. Atmosfera era una de recunoștință, ca un fel de revedere cu sinele de acum 40 de ani.
Pe scenă, Andrieș a cântat alături de Ioana Mîntulescu, Bertie Barbera, de maestrul chitarist Sorin Romanescu și alți doi muzicieni impecabili. Chitarele și vocile se împleteau cu o naturalețe care aducea publicul înapoi, în timp. Fiecare piesă era un pod între trecut și prezent, între ce am fost și cine am devenit.
Respirația muzicii
Pentru mine, concertul a fost o vindecare. Dimineața îmi tremura respirația de teamă, iar seara mi-am regăsit respirația prin muzică. Am cântat în gând fiecare vers, la fel ca Luca, care știa și el melodiile din drumurile noastre lungi cu mașina. Am simțit cum, dincolo de vârste și spaime, există această forță discretă a artei care te reașază, care îți amintește că nu ești singur.
Când am ieșit din sală, vântul se domolise. A fost o seară de toamnă liniștită, blândă, cu o temperatură numai bună pentru o plimbare lungă până în Podu Roș. Am mers pe jos, fără grabă, cu pașii ușori, ca după un vis frumos.
Epilog
A fost o zi complicată, cu început greu și final luminos. Știu că dimineața aș fi vrut să sun pe cineva care să mă înțeleagă, și am avut norocul să-mi răspundă Diana, care a stat cu mine pe drum, și mai apoi Nicoleta, care m-a întrebat ce fac fix în miezul furtunii. Sunt recunoscătoare.
Și mai sunt recunoscătoare pentru darul acestei seri: pentru că, la 40 de ani de la „Interioare”, am simțit că unele melodii nu îmbătrânesc niciodată. Doar se adâncesc.
