Leul Românesc – câteva repere

Unitatea monetară a României este leul. Un leu este subdivizat în 100 de bani. În acest moment, sunt disponibile bancnote cu valorile de 1, 5, 10, 50, 100, 200 și 500 lei și monede cu valorile de 1, 5, 10 și 50 de bani. Am început așa, deoarece nu de multă vreme am auzit la radio niște răspunsuri atât de greșite legate de moneda noastră, încât mă întreb cum se descurcă respectivii respondenți la cumpărături. 🙂

Dar care este istoria leului românesc?

Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacțiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (în 1870), primele monede au fost bătute la Birmingham

Așa cum spuneam, din 1870 monedele au fost emise de către Monetăria Statului Român. Tot atunci au fost emise și monede din argint cu nominalele de 50 de bani, 1 leu și 2 lei. Banca Națională a României este înființată 10 ani mai târziu – pe 1 aprilie 1880, iar după acest moment Banca Națională a României are dreptul de a emite în exclusivitate bancnotele și monedele leilor românești.

La sfârșitul secolului al 19-lea, leul românesc nu era unica moneda care circula pe teritoriul României. Pe lângă leu, mai erau folosiți francii francezi, lira de aur turcească, imperialii ruși și suveranii englezi.

După Primul Război Mondial, leul românesc a intrat într-o perioadă de declin și ajunge una dintre cele mai slabe monede de pe continentul european. În perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, leul și-a continuat deprecierea, pentru ca în 1944, odată cu intrarea Armatei Roșii pe teritoriul României, să fie lansați pe piață „leii de ocupație rusească”. Acest lucru a dus la un declin masiv și rapid al monedei naționale.

România a fost obligată să facă niște plăți uriașe pentru despăgubiri de război, ceea ce a condus la deprecierea la rate astronomice al leului în 1946-1947. Atunci au fost emise monede de 100.000 lei și bancnota de 5.000.000 lei. În acea perioadă, leul a înregistrat cel mai mare nominal din istoria României. În perioada de inflație accelerată toți românii erau „milionari”. Odată cu stabilizarea monetară din 15 august 1947, cetățenii puteau schimba 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, însă doar cu o sumă limitată de 5.000.000 lei. Datorită limitei extraordinar de mici în cazul schimbului leilor vechi pentru cei noi, pe străzi erau aruncate sute de saci cu bani. Negustorii și țăranii au fost ruinați, iar cetățenii dețineau zeci, sute sau chiar miliarde de lei – toți inutili.

(sursa foto: cyd.ro)
În 1966, BNR a emis o serie nouă de monede și bancnote care au fost utilizate până la Revoluția din decembrie 1989. Regimul comunist a renunțat la standardul la aur. După această decizie, leul și-a pierdut paritatea cu monedele străine și rata de schimb a fost stabilită de conducere prin măsuri legislative. În acea perioadă nu se putea găsi nicio alta valută, iar vânzarea banilor străini era o faptă penală care putea fi pedepsită cu până la 10 ani de închisoare. Comerțul extern era considerat parte al altui circuit economic decât cel intern și i se acorda o importanță sporită.

În perioada de după Revoluția din 1989, din cauza inflației galopante, BNR a emis aproape un an monede și bancnote noi. Pe bancnotele noi erau afișate portretele unor personalități culturale, precum Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și Alexandru Ioan Cuza. După 1990 moneda românească a cunoscut o inflație galopantă ce a fost treptat redusă abia după 1998.

Redresarea economică și întreruperea inflației fac posibilă, în 2005, denominarea leului cu patru zerouri, adică 10.000 de lei au devenit 1 leu nou. Leii vechi au circulat până în la sfârșitul anului 2006. Codul ISO 4127 a fost schimbat pentru leul nou de RON, față de cel vechi de ROL.

Leul românesc ar putea să mai înceteze să existe în următorii ani. El urmează să fie abandonat în viitorul apropiat, în favoarea monedei unice europene. Ținta inițială a României de a adera la Zona Euro a fost anul 2015. Premierul de la acea vreme a declarat că ar dori ca România să adopte moneda euro la 100 de ani de la România Mare, adică în 2020.

Unii specialiști se uită sceptic la aderarea la euro și consideră că leul românesc nu a fost doar un instrument politic, dar și un simbol al identității naționale și al dorinței de libertate politică și economică. Alții, din contră, consideră că România va avea de câștigat cu adoptarea monedei unice. Ce va urma rămâne să vedem.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Enescu şi muzica lumii

In lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzică şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…

George Enescu

Au trecut 19 ani de când Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” se dezvăluie publicului iubitor de muzică de calitate. Scena acestui eveniment reprezintă, printre altele, o platformă de formare și promovare a tinerilor muzicieni.

Din anul 1999 și până în prezent, Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” propune celor aflați la Sinaia în vacanța de vară un program tot mai complex, ediția din acest an durând mai bine de cinci săptămâni și având în centru programul „Orchestre Europene de Tineret omagiază România”.

Ediţia a XIX-a a festivalului, ce se va desfășura între 24 iulie și 2 septembrie 2018 la Sinaia și Brașov, are în program nu mai puțin de 23 de concerte și recitaluri, cele principale găzduite de superba sală a Casino-ului din Sinaia, prilej cu care vor putea fi ascultați și văzuți sute de muzicieni români şi străini.

Foto: Virgil Oprina
Violoncelistul și profesorul Marin Cazacu este inițiatorul Proiectului anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, pentru că precum bine se știe, România sărbătorește anul acesta cei 100 de ani de la Marea Unire. Astfel, la Sinaia, vor concerta nu mai puțin de 8 orchestre, compuse din tineri și foarte tineri muzicieni. Cele patru orchestre românești care vor participa la această ediție – Orchestra Națională Simfonică a României, Orchestra Română de Tineret, Romanian Sinfonietta și Orchestra de Tineret România-Moldova fac parte din programul educațional „Orchestrele Naționale de Tineret ale României”, având în componență excepționali muzicieni din trei categorii de vârstă.

Pe 24 iulie, în deschiderea festivalului, va cânta Orchestra Național Simfonică a României sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, urmată fiind de Orchestra Filamonicii Cehe, Romanian Sinfonietta și Corul de copii Čhavorenge, pe 26 iulie. Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal, va putea fi ascultată pe 7 august la Casino-ul din Sinaia, cu un program Dediu, Brahms, Șostakovici, care va fi reluat în diferite variante la București în Festivalul „Vara magică”, la Berlin la Festivalul „Young Euro Classics” și la Dobbiacco, în Italia la Festivalul „Alto Adige”. A patra apariție românească este Orchestra de Tineret România-Moldova, dirijor Horia Andreescu, care va prezenta în 14 august, la Sinaia, un program Grieg, Porumbescu, Dimitrescu, Bartok, Doga, Ceaikovski ce se va relua apoi la Ateneu, la București, pe 15 august.

În contextul Proiectului Anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, la Sala Casino din Sinaia vor avea loc concerte susținute de orchestre din întreaga Europă: miercuri, 1 august, ora 19.00, Orchestra Națională de Tineret a Germaniei dirijor Elias Grandy, va cânta lucrări de Haydn, Bruckner, Messiaen, Hindemith, iar joi, 2 august, Orchestra Națională de Tineret a Spaniei, dirijor Pablo Gonzalez, solist Asier Polo – violoncel vor prezenta un program Joaquin Turina, Bartok, R. Strauss. Apoi, spre finalul festivalului, marți, 21 august, Wiener Jeunesse Orchester, dirijor Herbert Bock, solist Stefan Dohr – corn au în program lucrări de Leonard Bernstein, Herbert Willi, Anton Bruckner, urmând ca închiderea Festivalului „Enescu și muzica lumii” să fie asigurată prin două concerte, sâmbătă 1 septembrie, la Brașov, Sala Patria și duminică 2 septembrie, la Sinaia, Sala Casino, ora 19, de Orchestra Națională de Tineret a Franței, dirijată de Fabien Gabel, solist Nicolas Dautricourt – vioară, cu un program ce va alterna lucrări de Ravel, Bartok, Ceaikovski, Stravinsky, Debussy. Membri ai acestor orchestre vor evolua la Sinaia și în diverse formule camerale precum WJO chamber ensemble sau French Chamber Ensemble.

În ciuda acestei veri capricioase, muzica va încălzi și lumina sufletelor de la poalele Munților Carpați.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Metodă nouă de scriere și cetire” sau „deosebirea dintre pedagogie şi dresură”

Abecedarul lui Ion Creangă a fost timp de douăzeci de ani considerat a fi cel mai bun manual din țară.

Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria”. Manualul a fost conceput cu ajutorul institutorilor C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a avut 23 de ediții succesive, până în 1893.

„Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarca G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Deoarece trebuia tipărită pentru a ajunge pe băncile copiilor, lucrarea a fost propusă societății Junimea. Chiar dacă nu avea un corp de literă potrivit, necesar învățării scrisului de mână, autorii s-au adresat „Societății pentru învățătura poporului român” de la Iași, care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

„Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale”, adaugă criticul literar G. Călinescu.

Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, din 11 septembrie 1868, a fost cel care a aprobat apariția Abecedarului; apoi, în 1876, manualul a devenit valid prin decretul domnesc al domnitorului Carol.

Riguros structurat, manualul se constituie din: partea I, care cuprinde literele mici de scris şi de tipar; partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.
În ediția a V-a, Creangă a inclus în manual și povestea „Ursul păcălit de vulpe”.

Abecedarul lui Creangă s-a bucurat de un veritabil succes și a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morții lui Creangă, fusese publicat deja în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câștig substanţial, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învățătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia Județului Iași”.

„Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”, asta spunea Eminescu, care de multă vreme era revizor școlar.

Abecedarul lui Creangă, fără îndoială, reprezintă una dintre lucrările care stau la baza dezvoltării limbii și literaturii române. Multe decenii manualul a fost utilizat pe scară largă și poate n-ar fi rău să ne mai aplecăm și acum asupra lui. Ceea ce se petrece în sistemul nostru de educație ne îndeamnă la așa ceva.

(sursa foto: ziuaconstanta.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Ar fi timpul să învățăm (ceva) gramatică

Din cauza discursului public, prestat de o parte din cei aflați la cârma țării, alterat din punct de vedere gramatical până la limita suportabilității, am ajuns să ne întrebăm cum anume a fost posibil așa ceva, dar și să ne aplecăm mai mult peste această materie, deloc ușoară.

Și așa am pornit pe urmele gramaticii, dorind să vă reamintesc cum a apărut, ajungând la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), scrisă de Samuil Micu şi de Gh. Şincai, cea care este unanim recunoscută de cercetători, pentru valoarea sa, precum și pentru importanța ei în constituirea limbii române literare.

Rolul gramaticii semnate de Micu-Şincai este susţinut de cei mai mulţi lingvişti, aceasta fiind considerată „prima gramatică adevărată a limbii noastre”.

Din mai multe motive, Samuil Micu şi de Gh. Şincai au ales să scrie gramatica aceasta în limba latină; mai întâi pentru că era forma cea mai sigură de evidenţiere a originii latine a limbii noastre, apoi pentru că latina era limbă ştiinţifică internaţională, ceea ce permitea cercetătorilor străini să cunoască limba română. Un alt motiv era reprezentat de faptul că structura morfologică şi sintactică a limbii latine fusese deja studiată, iar terminologia gramaticală în limba latină era creată. De aceea, Micu şi Şincai au evitat diferitele probleme ce ar fi putut să apară; folosirea limbii latine impunea scrierea cu grafeme latineşti, acesta fiind o altă formă de demonstrare a apropierii între limba română şi cea latină. Scrierea cu caractere latineşti, precum şi folosirea termenilor de origine latină (spre deosebire de lucrările anterioare, când nomenclatura slavonă făcea de multe ori greoaie înţelegerea textului) sunt semne clare de modernitate.

Ca la apariția oricărei lucrări, au fost și contestatari care au reproșat autorilor că au preluat alfabetul limbii latine, ignorând că în limba română existau unele sunete care nu aveau corespondent grafic latinesc. De aceea, soluţia adoptată nu a fost aceea de creare de grafeme care să noteze modul de pronunţare românesc, ci forţarea corpului fonetic al cuvintelor româneşti după grafemele latine.

Gramatica lui Samuil Micu are meritul de a fi propus primele reguli fonetice din limba română, atrăgând, totodată, atenţia străinilor asupra poporului nostru. Iată ce spunea Iorgu Iordan despre importanța Elementelor lui Micu: „Cu toate lipsurile ei, gramatica lui Micu trebuie socotită ca o realizare vrednică de atenţie, şi nu numai pentru vremea în care a apărut. Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine, să înveţe româneşte şi mai ales să-şi dea seama de originea latină a limbii noastre.’’

Gramatica lui Samuil Micu şi de Gh. Şincai a fost redactată în secolul al XVIII-lea, aşadar în plină epocă iluministă. Mobilul redactării ei, aşa cum reiese din prefața cărții, l-a constituit demonstrarea originii nobile a limbii române (sau a limbii daco-romane, aşa cum o numeşte Micu), act imperativ în contextul folosirii în ţările române a unei limbi şi a unei grafii străine de specificul celei naţionale.

În 1805 Gh. Şincai sintetiza foarte clar crezul latinist: „În Gramatica noastră daco-romană ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină şi, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învăţăm româna printr-o metodă mult mai uşoară şi pe o cale mai scurtă.”

Este imperios necesar să continuăm acest demers început acum câteva secole, în ciuda curentului actual – pentru că niciodată nu e târziu pentru a îndrepta ceva. Ține de fiecare în parte și de determinarea noastră.

(sursa foto: tiparituriromanesti.wordpress.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi

Sarea singurătăţii tale

Și ce plâns atunci, la gura vetrei,
într-o seară cu lungi ploi în mers
către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
„Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna
ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce o atât de lungă zi
mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale
zbucniri de glas?”
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid,
când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi,
cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt care să te smulgă deodată,
ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

(„Cartea” de Saint-John Perse)

Saint-John Perse, născut în 1887 (pseudonim pentru Alexis Saint-Léger), poet francez și diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imaginația evocatoare a poeziei sale”, provine dintr-o veche familie Bourguignon care s-a stabilit în Antilele Franceze în secolul al XVII-lea și s-a întors în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Perse studiază dreptul la Bordeaux și, după studii private în domeniul științei politice, intră în serviciul diplomatic în 1914. Acolo a avut o carieră strălucitoare. A slujit mai întâi în ambasada de la Peking, iar mai târziu în Oficiul de Externe.

A părăsit Franța pentru a pleca în Statele Unite în 1940, regimul Vichy confiscându-i averea și retrăgându-i cetățenia. Din 1941 până în 1945, a fost consilier literar la Biblioteca Congresului. După război nu și-a reluat cariera diplomatică și, în 1950, s-a retras oficial cu titlul de Ambassadeur de France. S-a stabilit în Statele Unite, întorcându-se în Franța în 1957.

Lucrările literare au fost publicate parțial sub numele său, dar mai ales sub pseudonimele St. J. Perse și Saint-John Perse. După diferite poezii care reflectă impresiile copilăriei sale, a scris Anabase (Anabasis), în 1924, în timp ce se afla în China. Este un poem epic care a nedumerit mulți critici sugerând că ar putea fi înțeles mai bine de un asiatic decât de un occidental.

O mare parte din lucrările sale au fost scrise după ce s-a stabilit în Statele Unite: Exil (Exil), 1942, în care omul și poetul se îmbină; Poème l’Etrangère (Poemul unor străini), 1943; Plugins (Ploi), 1943; Neiges (Snows), 1944; Vents (Vânturi), 1946; Amers (Seamarks), 1957, în care marea răsună ca o imagine a întemnițării omului; și epicul său abstract, Chronique (Cronicile), 1960.

Limba poeziei sale, admirată în special de către poeți pentru precizie și puritate, este dificilă, și nu a prea prins la publicul larg. Poezia lui a fost comparată cu cea a lui Arthur Rimbaud. Viziunea sa hipnotică este transmisă printr-un metru liturgic ajutată de cuvinte exotice.

Pentru unii, Saint-John Perse este întruchiparea spiritului național francez: intelectual, dar pasionat, profund conștient de tragedia vieții, un om de afaceri cu sentimentul artistului pentru perfecțiune și simetrie.

(sursa foto: dreamstime.com)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Copiii şi muzica lor

Din (ne)fericire, cei care hotărăsc cum anume se desfășoară educația în școlile și grădinițe noastre, au decis, de câțiva ani încoace, ca pe data de 1 Iunie copiii să aibă liber și să nu meargă la școală ori grădiniță.

Un raționament eronat, în opinia mea, pentru că cei mai mulți dintre părinți nu au timpul necesar de a lucra/juca/vorbi cu ei. La orele petrecute alături de colegi, dascălii organizau tot soiul de activități, acestea dându-le copiilor o stare de bine, de bucurie și sărbătoare.

Dar fiindcă așa stau lucrurile, unii cu spirit întreprinzător nu s-au culcat pe-o ureche și au organizat tot soiul de manifestări menite a celebra Ziua Copiilor. În București și în alte orașe ale țării, cei mici au parte de ateliere, întâlniri mai speciale, pe care însă nu le poți urmări în orașele mai mici, iar de mediul rural nici nu mai pomenesc.

Vă invit să nu ocoliți, dacă puteți și aveți chemare, concertul educativ ce se va desfăşura la Sala Radio şi care vă propune un repertoriu antrenant și accesibil pentru cei mici; acolo vor asculta piese de la Mica serenadă a lui Mozart sau fragmente din Anotimpurile lui Vivaldi, până la partituri din musical-uri celebre ca Mary Poppins, Sunetul Muzicii sau Veronica.

Evenimentul este cu acces gratuit (în limita locurilor disponibile) și are o durată de aproximativ 70 de minute. Accesul se va face începând cu ora 10.00.

Și pentru ca cei mici să se bucure de magia muzicii, pe scena Sălii Radio se vor reuni Orchestra de Cameră Radio, violonista Cristina Anghelescu și ansamblul Radio România care se bucură deja de o mare popularitate printre micii spectatori: Corul de Copii Radio (dirijor: Răzvan Rados, acompaniament pian: Magdalena Faur). Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului Constantin Adrian Grigore. Cu o bogată carieră internațională, acesta a fost invitat în 2017 la pupitrul Filarmonicii Regale din Liege (Belgia), unde a susținut o serie de 7 concerte.

Concertul va cuprinde câteva intervenții ale dirijorului, pentru a-i apropia pe micii melomani de arta muzicii și a-i ajuta să înțeleagă partiturile pregătite pentru ei, cum ar fi: Mozart – Mica serenada (partea I) și două fragmente din suita Anotimpurile – Vivaldi: Concertul nr. 1 în mi major pentru vioară și orchestră, Primăvara – partea I și Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră, Vara – partea a III-a.

De asemenea, copiii se vor întâlni și cu lucrările ritmate ale compozitorului american Scott Joplin (The Strenous Life, The Entertainer, The Ragtime Dance) și cu binecunoscutul tango La Cumparsita, semnat de compozitorul uruguayán Gerardo Hernán Matos Rodríguez.

Ce-aș mai putea adăuga pentru a vă convinge? Nimic! 🙂

Audiție plăcută!
Articol publicat în revista online Literatura de azi

Unicul sistem acceptabil – acela de a nu avea sisteme

„Luaţi un ziar. / Luaţi nişte foarfeci. / Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. / Decupaţi articolul. / Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac […] Scoate-ţi apoi fiecare tăietură una după alta“.

(sursa foto: whenwherewh.at)

Tristan Tzara

Lansat în 1916, la Zurich, de către un grup de artiști și scriitori, printre care și Tristan Tzara, dadaismul este un curent artistic de avangardă. Numele curentului se trage de la cuvântul “dada”, găsit întâmplator într-un dicționar.

Ca și alte mișcări de avangarda, dadaismul s-a manifestat în arta și literatură ca un act de revoltă împotriva valorilor burgheze pe care promotorii încercau să le persifleze și să le discrediteze prin deriziuni, în numele unei noi estetici care afirma independența absolută a individului. Dadaiștii au încercat să dizolve însăși forma operei, abandonând-o hazardului, militând cu vehemență pentru dezintegrarea și compromiterea limbajului tradițional al artei, folosind colajul, cum făceau și cubiștii. Arta dadaistă, abstractă în fond, se deosebea de abstracționism și de cubism prin caracterul aleatoriu al compunerii tabloului.

De la Zurich, acest curent s-a extins rapid în Franța și mai cu seama în Germania. În America, la New York, fără să poarte numele respectiv, fenomenul „dada” se manifestă încă din 1915, grație pictorilor francezi Marchel Duchamp și Francis Picabia, care experimentau în spirit de frondă arta dadaistă. Mult mai bine conturat decât în arta plastica, în care se confunda cu alte curente, dadaismul s-a manifestat in literatură, prin compunerea unor texte din cuvinte disparate.

În anul 1920, la expoziția „La Section d’Or” în Franţa, la secțiunea „Arta română” participă și Constantin Brâncuși, la invitația lui Camil Ressu. Acolo, celebrul artist aflat în plină efervescență creatoare semnează pe 26 mai, împreună cu André Gide, Paul Valéry, F. Léger, manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme.

Prin Manifestul Dada 1918, Tzara îşi pune în aplicare programul de distrugere şi simultan, pe cel de creaţie, inaugurând noi practici artistice: „Gândirea se face în gură“. Textele sunt total diferite de celelalte manifeste, fiind declamate în public, formulate de autorul-actor în faţa mulţimii, vorbind în numele lui, fără intermediar (ziarul, cartea), manifestând o reacţie împotriva tradiţiei, ce făcea din poet un necunoscut. Obiectivul lor este de a comunica cu publicul, dada însemnând libertate şi afirmare a vieţii.

Iată un fragment din acest manifest:

„Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demonstrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filosofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale.
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate… Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini… Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, despotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini.”

Voga acestei mișcări n-a durat decât șase-șapte ani, până când s-a afirmat suprarealismul.
(sursa foto: lelivrescolaire.fr)
Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Primul critic” al lui Sadoveanu


Fălticeni este unul dintre orașele importante ale României, în ceea ce privește cultura și știința națională. Un mare număr de personalități marcante – scriitori, oameni de știință și artiști –, s-au format și au creat în Fălticeni. George Călinescu situa acest oraș printre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după București și Iași, Fălticeni fiind al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni, cele două centre culturale. Raportat, însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România. Orașul din Moldova a dat României zeci de oameni ai literelor de talie națională și recunoaștere mondială și acolo s-au format 16 academicieni, 12 generali, 60 de doctori în cultură și știință

Una dintre personalitățile acestei urbe a fost și Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu și a Ecaterinei, născută la 21 mai 1906.

Urmează timp de un an cursurile liceului „Nicu Gane” din oraș (1917-1918) și, după o clasă urmată în particular, fiind pregătită de tatăl său, merge la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, unde își dă și bacalaureatul. Mai apoi se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, secția filosofie (1925-l929), pe care o termină, dar fără a-și da licența.

Fiind cea mai mare dintre copii, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar” fidel al „universului de la Copou”, scriind şi despre mobilizarea generală din casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o linişte deplină când „tata lucra”. Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, mai ales că el îi respecta părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin.

Și-ar fi dorit să studieze arta dramatica la Paris, dar nu obține consimțământul tatălui. În Universul literar și artistic publică, sub pseudonimul Valer Donea, reportaje. Debutează cu romanul Mormolocul (1933), urmat de „Naufragiații din Aukland” (1937). Scrierile sale au constituit o creație relativ întinsă, cuprinzând volumul de interviuri („Domniile lor domnii și doamnele”, 1937, republicat cu titlul „Stele și luceferi”, 1969), memorialistică și cărți de evocare a lui Mihail Sadoveanu („Viața lui Mihail Sadoveanu”, 1957, republicat cu titlul „Ostrovul zimbrului”, 1966; „O zi cu Sadoveanu”, 1955; „În umbra stejarului”, 1965; „Planeta părăsită”, 1970), poeme în proză („Ploi și ninsori”, 1940), poezie („Somnul pietrei”, 1971; „Cântecele lui Stefan Vodă”, 1974; „Flori de piatră”, 1980; „Ora violet”, 1984), cărți de versuri pentru copii („Balaurul alb”, 1955; „Ochelarii bunicii”, 1969).
Traducea, singură sau în colaborare cu Valeria Sadoveanu, din Cehov, Usinski, Ostrovski, Balzac și îngrijea edițiile din opera tatălui.

„Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii.”

Cu excepția unui roman și a câtorva proze, opera Profirei Sadoveanu ilustrează în chipul cel mai concludent literatura de popularizare. Ca prozatoare, păcătuiește prin același idilism al evocarii și descrierii, prin „medelenism”, cum a observat G. Calinescu, deși uneori autoarea dovedește un simț notabil al nuanțelor semnificative. Poemele în proză din „Ploi și ninsori” (1940) dezvăluie aceeași intimitate cu taina și misterul, amplificând naturalismul până la fabulos: „Iar mărul cel bătrân s-a așezat într-un cot și-și linge picăturile de apă de pe labe”. Poeziile din volumele Somnul pietrei (1971), Cântecele lui Ștefan Vodă(1974) și Flori de piatră (1980) sunt evocări geografice, excursii lirice, rememorări nostalgice ale copilăriei, proiecții poetice ale amintirilor, grațioase și decorative, simple poetizări. În mare parte, proză lui Profira Sadoveanu se compune din confesiuni edulcorate.

Alungată din casa rămasă de la tatăl său (de către cei care au câştigat-o în instanţă), a murit, în 1997, într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II, din Bucureşti.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

O carte de prostii

De regrete ca să se apere,
Un ins bea zeamă de capere.
Dar i-au spus: „Amestec-o
Ca o cană de Bordeaux
Ca-ntr-adevăr să te apere!”

(limerick de Edward Lear din A Book of Nonsense)

Edward Lear s-a născut la 12 mai 1812, iar cariera ca artist a început-o la vârsta de 15 ani. Tatăl său, un broker de origine daneză, a fost trimis în închisoare când copilul avea treisprezece ani, forțându-l să-și câștige existența. Lear a dobândit rapid recunoașterea muncii sale și în 1832 a fost angajat de Societatea Zoologică din Londra pentru a realiza ilustrații de păsări. În același an, Earl of Derby l-a invitat pe Lear să locuiască la proprietatea lui, unde a rămas până în 1836.

Prima sa carte de poezii, „O carte de prostii” (A Book of Nonsense, 1846), a fost compusă pentru nepoții contelui. În jurul anului 1836, Lear a decis să se dedice exclusiv picturii peisajului (deși a continuat să compună versuri ușoare), motiv pentru care, între 1837 și 1847, Lear a călătorit mult în întreaga Europă și Asia.

După întoarcerea sa în Anglia, jurnalele lui de călătorie au fost publicate în mai multe volume, cum ar fi Călătoriile ilustrate ale unui zugrav peisagist. Popular și respectat în timpul său, cărțile de călătorie ale lui Lear au fost în mare parte ignorate în secolul al XX-lea. Mai degrabă, Lear este amintit pentru poemele sale pline de umor, cum ar fi „Owl și Pussycat”, și în calitate de creator al limerick-ului modern, formă pe care a popularizat-o. La fel ca și colegul său mai tânăr, Lewis Carroll, a scris multe poezii profund fantastice despre creaturi imaginare, cum ar fi “The Dong with the Luminous Nose”. Cărțile sale de versuri pline de umor includ, de asemenea, “Songs Nonsense” (1871) și “Laughable Lyrics” (1877).

Limerick-ul (în afară de un oraş important al Irlandei) este o poezie comică cu formă fixă, având rimele în ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul, al doilea și al cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar treilea și al patrulea din doua picioare metrice. Ritmul poate fi considerat un anapest, alcătuit din doua silabe scurte și apoi una lungă, opusul unui dactil. Primul vers se termină de obicei printr-un nume de persoană sau localitate. Un adevărat limerick trebuie să conțină un punct de atracție, fie acesta se poate întâlni în ultimul vers, fie rimele sunt siluite în mod intenționat, fie amândouă. Limerick-urile create de Lear au fost publicate într-o varietate de formate. Se pare că Lear le-a scris în manuscris în mai multe linii. În primele trei ediții, majoritatea sunt tipărite ca, respectiv, două, cinci și trei linii. Lear și-a făcut și un autoportret:

He reads but he cannot speak Spanish,
He cannot abide ginger-beer;
Ere the days of his pilgrimage vanish,
How pleasant to know Mr. Lear!

Cinci dintre limerick-urile lui Lear din “Book of nonsense”, în traducerea italiană din 1946 de Carlo Izzo, au fost puse pe muzică pentru corul a capella de Goffredo Petrassi, în 1952.Deși renumit pentru neologismele sale, Lear a folosit și alte modalități de exprimare în lucrările sale pentru a sfida așteptările cititorului. De exemplu, „Cold Are The Crabs”, aduce a sonet până la ultima linie extrem de prelungită.

Lear a murit la 29 ianuarie 1888 la vârsta de 76 de ani. Oricum, este știut faptul că el a avut nenumărate probleme de sănătate. De la vârsta de șase ani a suferit de convulsii frecvente epileptice, bronșite, astm bronhic, pentru ca mai apoi să sufere de orbire parțială. O experiență neplăcută trăită alături de tatăl său, declanșarea unei crize epileptice, l-a speriat și marcat, tot restul vieţii fiind cuprins de vinovăţie şi ruşine pentru acest motiv. Jurnalul său pentru adulți indică faptul că a presimțit întotdeauna la timp apariția unei crize, reuşind să se retragă din public. Cum a fost capabil să le anticipeze, nu este cunoscut, dar mulți oameni cu epilepsie vorbesc despre un zgomot în urechi (tinnitus) sau o aură înainte de declanșarea unei crize. În epoca lui Lear, epilepsia era considerată a fi asociată cu posesia demonică, ceea ce a contribuit la sentimentele sale de vinovăție și la refugiul în singurătate. La șapte ani a început să arate primele semne de depresie, posibil din cauza instabilității emoționale a copilăriei sale, urmate de perioade de depresie severă catalogate ca fiind “the Morbids”.

Deși subiectul și forma operei sale variază foarte mult, toate poemele lui Lear pot fi caracterizate de viziunea sa irevocabilă asupra lumii; Lear s-a distrat la toate. Mulți critici consideră că devotamentul lui Lear față de ridicol este o metodă de a face față sau de a submina ordinea și industrializarea tot mai largă a societății victoriene. Indiferent de impuls, umorul poemelor lui Lear s-a dovedit a fi de necontestat.

(sursa foto: godine.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.