Sunt zile în care vara pare că își schimbă brusc chipul. Dimineața a venit cu un soare puternic, aproape arzător, cu acea căldură care se așază peste toate și pare că nu mai lasă loc pentru altceva. Dar după ora trei, cerul s-a schimbat dintr-odată, iar ro-alerturile au anunțat ceea ce natura deja începuse să spună.
Ploaia a venit cu forță, din aceea care spală totul în cale. A plouat cu găleata, a tunat și a fulgerat zdravăn, iar ferestrele s-au umplut de urmele furtunii. Praful s-a așezat pe geamuri și pe pervazuri, ca o amintire a vântului care a trecut grăbit pe aici.
După răpăiala puternică, cu intensități schimbătoare, cerul a început încet să se liniștească. Norii s-au risipit în forme neașteptate, iar printre ei a apărut un curcubeu delicat, aproape timid, ca un semn că ziua mai are încă povești de spus.
A fost momentul în care am putut să ies la mișcare pe stadion. Îmi făcusem deja partea de activitate, dar nu afară, iar aerul de după ploaie avea ceva aparte. Pământul mirosea a praf spălat, a râme scoase la lumină și a frunze verzi lovite de picăturile grele. Teii, încărcați de flori, își amestecau parfumul cu aerul cald al serii, iar totul părea proaspăt și obosit în același timp.
Cerul era poate cea mai frumoasă parte a acestui tablou. Avea nuanțe de roz prăfuit și griuri adânci, ca și cum ar fi trecut printr-o vârstă a lui, dar ici-colo se deschidea în pete de albastru intens, acel albastru de Voroneț, străbătut de dâre albe de nori.
Ploaia a spălat praful, a curățat frunzele și a schimbat pentru câteva clipe aerul. Dar căldura nu a plecat. A rămas ascunsă printre ziduri și asfalt, transformând totul într-o saună de vară după furtună.
Și totuși, în seara asta, orașul a avut un farmec aparte. Poate pentru că după fiecare zbucium există un moment de liniște în care observi lucrurile pe lângă care treci de obicei fără să le vezi: mirosul pământului ud, culorile cerului și felul în care natura știe să se reinventeze după o ploaie zdravănă.
