„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi

Am citit o recenzie a acestei cărți care m-a impresionat profund și așa, la prima comandă pe care am făcut-o către librăriile virtuale, am adăugat-o și pe ea pe listă. Nu aveam de unde să știu că voi parcurge un așa final de an dureros așa cum nu aveam să știu în ce fel mă va impresiona/marca lectura în sine, după ce o voi parcurge.
Am rostit de mai multe ori părerea că fiecare trece un text prin filtrul personal și-l percepe în funcție de trăirile și felul lui de a fi. Pentru unii o carte poate fi extrem de plăcută iar pentru alții nu, așa cum există și reversul adică tu poți citi o carte extrem de tristă iar alții o abandonează neputând-o lectura până la final.
Știam că povestea lui Paul Kalanithi este una extrem de tristă dar ceva mi-a spus că trebuie să o citesc toată, de la cap la coadă. Și asta am și făcut, preț de două ore, în penultima noapte a anului 2017. Nu mai știu de când nu am mai avut așa un privilegiu, de a pune mâna pe o carte și a nu o lăsa până ce ultima filă a fost citită. Dar e vacanță și programul lui Luca mi-a permis acest fapt.

Cu ultima suflare se citește cu sufletul la gură, ca și cum ar fi ultima carte pe care o vei citi. Nu știu cum se percepe atunci când nu ești în temă cu ceea ce înseamnă moartea unui om drag dar eu sunt într-un moment în care am privit moartea în față, am văzut-o cum a acționat și am privit suferind, neputând interveni în nici un fel. Am stat în prezența ei câteva zile bune și, cumva, nu știu de ce, nu m-a mai înspăimântat atât de mult. Poate suna bizar dar asta am trăit și trăiesc pentru că plecarea tatălui meu m-a trecut printr-o experiență pe care mi-o imaginam diferit. Pentru că trebuie să recunosc că m-am gândit de câteva ori cum voi gestiona această trecere și diferă mult gândul de situația în sine.

Ei bine, atunci când e vorba de un om aflat în plină maturitate, în floarea vârstei, pentru că Paul Kalanithi avea 36 de ani atunci când a plecat din această lume, lucrurile capătă o altă valență. Un bărbat care are puterea ca din momentul în care află că este bolnav de cancer pulmonar să aștearnă pe hârtie ceea ce simte și cum percepe el toată această desfășurare a evenimentelor.

Recunosc că am intrat în poveste cu totul iar timpul în care am citit-o s-a dilatat, trăind și eu, alături de Paul și familia lui, drama prin care au trecut. O tristețe incomensurabilă te cuprinde dar nu ești lipsit de o undă de încredere și de optimism pentru că modul în care gestionează familia întregul proces este admirabil.

Acest bărbat reușește în scurta lui trecere prin acest univers să realizeze multe, practic învățând mereu. Începe prin a alege literatura  reușind să devină licențiat și masterand în arte și literatura engleză. Ceva a determinat schimbarea macazului pentru că a vrut să-și facă un doctorat pe literatura engleză dar a decis să urmeze cursurile Facultății de Medicină de la Yale unde a absolvit cumm laude. Toate datele îl recomandau ca pe un viitor om de știință numai că destinul a ales să fie altul.

În momentul în care a aflat că este bolnav, relația cu soția lui, medic și ea, era într-un impas, dar au reușit să se mobilizeze, ea să priceapă și să aleagă să-l sprijine total, nu să-l părăsească. Relația lor de familie, aici incluzând și bunicii ori frații, este una specială, peste care merită să te apleci și să reflectezi.

Poate că viețile și identitățile pacienților noștri se aflau în mâinile noastre, însă moartea învinge întotdeauna. Chiar dacă tu ești perfect, lumea nu e. Secretul constă în conștientizarea faptului că nu ai încotro, jocurile sunt făcute, vei pierde, mâinile și judecata ta vor da greș la un moment dat și totuși te vei lupta să învingi. De dragul pacienților tăi. Nu poți atinge perfecțiunea niciodată, dar te poți încrede într-o asimptotă, pe care alergi și te străduiești din răsputeri, fără oprire. (pagina 104)

 

Pierdut în ținutul pustiu și fără personalitate a propriei morți și negăsind nici un fel de stimulent în lumea studiilor științifice, a căilor moleculare intracelulare și în curbele nesfârșite ale statisticilor de supraviețuire, am început să citesc din nou literatură.

Oricine scrisese vreodată ceva despre moarte. Căutam un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleg moartea, să găsesc o modalitate de a mă defini și de a privi spre viitor din nou. (pagina 129)

Știu, poate părea că nu e tocmai indicat să faci o asemenea recomandare tristă acum, la final de an, dar viața e și despre asta și nimeni nu scapă. Mai devreme sau mai târziu toți le experimentăm.
De aceea urarea mea pentru anul ce vine este:

Mulți ani sănătoși!

Lasă un răspuns

2 gânduri despre “„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi”

%d blogeri au apreciat: